Cu și despre filozoful Emil Cioran, la împlinirea a 109 ani de la naștere
(n.Răşinari-Sibiu,8 aprilie 1911-d.Paris,20 iunie 1995).
-Mărturisiri la vârsta lui de 31 de ani: „Singurul lucru cu care mă mândresc este faptul că am înţeles de foarte tânăr că nu trebuie să dai viaţă, să zămisleşti. Oroarea mea de căsătorie de acolo vine. Este o crimă să transmiţi propriile tale defecte unei progenituri şi să o obligi să treacă prin aceleaşi încercări ca şi tine. Părinţii sunt nişte asasini”.
-Mărturisiri la vârsta de 75 de ani, referitoare la anii plăcutei sale copilării petrecuţi pe uliţele satului natal, Răşinari: „Cred, astăzi, că ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă aş fi rămas ajutor de cioban, în micul sat din care provin. Aş fi înţeles esenţialul la fel de bine ca şi acum”; ”Timp de zece ani am hoinărit de dimineaţă până seara, într-un fel de paradis. Când a trebuit să-l părăsesc şi să plec la liceu, în şaretă am avut o criză de disperare, de care-mi amintesc şi astăzi”.
-În ”Simone (n.a.Boue’), prietena mea”, Emil Cioran reproduce o succintă și expresivă desciere făcută de Eleonora, cumnata filozofului, (răposata soţie a răposatului său frate sibian, Aurel), cea care își amintește că: …era o franţuzoaică înaltă, cu păr blond şi şuviţe albe, îmbrăcată invariabil într-o bluză şi-o fustă, dar întotdeauna cu un aer deosebit. Era profesoară şi mult mai tânără decât el. O cunoscuse în anul 1942, la o cantină studenţească. Între timp, devenise stăpâna casei lui închiriate şi a florilor de pe pervaz şi din mica grădină. Simone îi va oferi lui Emil Cioran, vreme de mai bine de cinci decenii, iluzia unei vieţi normale. Rugată de un ziarist să-l descrie pe prietenul ei filozof, ea ar fi spus că este frumos ca un rus!. Şi cu toate că o îndrăgea destul de mult, el nu va scrie nici un rând şi nu va rosti nici măcar un cuvânt despre ea. Probabil că acest fel extrem de discret de a trăii să-l fi deprins, încă din anii copilăriei, în casa părinţilor săi, tatăl fiind preot ortodox în satul Răşinari, iar apoi protopopul bisericilor din Sibiu. Indiferent că au locuit temporar în apartamente de hoteluri sărăcăcioase, sau în chirie la mansarda unor case pariziene, cei doi mereu erau bucuroși de oaspeţi. Iar în anturajul lor se râdea cu poftă şi se deschideau sticle cu vin”.
-În lucrarea „Inconvenientul de a te fi născut” găsim următoarele mărturisiri personale ale lui Emil Cioran: ”Faptul că eu exist dovedeşte că lumea nu are sens”; „Pentru mine, a scrie înseamnă a mă răzbuna. A mă răzbuna contra lumii, contra mea”; „Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap”.
-În 1981, la 70 de ani împliniţi, o cunoaşte pe Friedgard, o nemţoaică tare frumuşică, candidată la doctoratul în filozofie de la Universitatea din Koln. Cu toate că era divorţată, precum şi mama unui băieţel, avea doar jumătate din vârsta lui de atunci. Şi, astfel, filozoful va constata cu uimire, aproape ruşinat, că „m-aţi vindecat de plictiseală” (…); „vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele dvs.”(…); „Sunteţi blestemul meu indispensabil”.
-Alte mărturisiri ale Simone Boue, femeia-profesor cu care Emil Cioran a împărţit vreme de mai bine de cinci decenii aceeaşi mansardă parisiană: „Când l-am cunoscut, scria în română. Ştiam că în România era cineva. În Franţa însă era un anonim. În caietele sale, îşi povesteşte vizitele la editura Gallimard. Nimeni nu-l cunoştea. Toată viaţa lui a fost un şir lung de umilinţe. Succesul a venit foarte târziu, abia cu „Exerciţii de admiraţie”, în 1986. Şi cred că a murit fără să ştie că a fost recunoscut”; ”Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie recunoscut pe stradă. Dacă era întrebat: „Sunteţi Cioran”, răspundea „Nu”. Când era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cineva l-a oprit pe stradă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: „Am fost”!”. „Erau nişte caiete puse deoparte, pe care scria „a’ detruire” („de distrus”). Uneori, printre rânduri, găseşti scris „noapte atroce” sau „dureri îngrozitoare”. Am descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l ştiam. Ce scrie e de o tristeţe sfâşietoare. Revine constant sentimentul eşecului existenţial. E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, todeauna noaptea”; „Cioran nu vorbea niciodată de mine. Şi nici eu sub nicio formă n-aş fi vrut să le vorbesc de el alor mei. Ce le-aş fi putut spune?. Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic?”. ”Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă. „Cum îl puteţi suporta pe Cioran?”. Şi i-am zis: „Dar şi el mă suportă pe mine”. Adevărul e că Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu te pliciseai niciodată cu el. Dar era imposibil să faci un plan. De pildă, hotărâm să plecăm la Dieppe, în vacanţă. Înainte de a pleca, scoteam absolut totul din priză, goleam frigiderul. Ajungeam la Dieppe, facem alte cumpărături, umplem acolo frigiderul, şi nici nu ne instalăm bine, că spunea: „Gata, plecăm”. Aruncam tot ce era în frigider, reveneam la Paris şi trebuia să facem iar cumpărături”.
NOTĂ: Curios felul de a fi, al acestui enervant de inteligent OM!. Sincer să fiu, eu unul nu m-aș fi suportat să stau alături de oameni normali de simpli și enervați de deștepți!. Mai bine mă făcea un pusnic-gânditor într-o grotă!. Și nimeni și nicicând n-ar fi auzit de mine, atâta vreme cât aș fi fost încă în viață!
Astfel crede despre el și semenii săi, semnatarul acestor rânduri: Ioan Vulcan-Agniteanul,
Sibiu, luni, 6 aprilie 2020