Marginalii la un eveniment ziaristic 

          De câțiva ani buni – poate chiar de mai mulți; în orice caz, sigur de când în fruntea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România se află omul de inimă și conștiință, gazetarul de vocație Doru Dinu Glăvan – breasla noastră, a pălmașilor cu condeiul, a urcat pe un înalt podium de demnitate și competență, sub reflectoarele tot mai puternice ale opiniei publice.

          S-a zis că ziaristica ar fi „literatură la repezeală” sau „literatură pe colțul mesei”, dar s-a uita că, fie și pe colțul mesei ori la repezeală – uneori lângă linotip ori sub gâfâitul rotativei – ziaristul nu și-a dezmințit menirea și însușirile specifice profesiei: cinstea, corectitudinea, perfecționismul. La banchetul oferit lui C. A. Rosetti cu prilejul cele de-a 25-a aniversări a fondării ziarului „Românul” (27septembrie 1881) acesta spunea: „Presa, folosind caracterizarea de circulație mondială, trebuie să fie a patra putere a unui stat civilizat și liber. Presa însă pentru ca să fie a patra putere a unui stat presupune ca redactorii ei, când iau condeiul, să fie sacerdoți; ziarștii sunt preoții care servesc la altarul acelei zeități ce se numește Naționalitate și Libertate”.

          Menirea de istoric al clipei, ziaristul a transformat-o în blazon de noblețe și deviză de viață și muncă. Este o dovadă de maturitate deplină faptul că Uniunea noastră și-a pus în frontispiciu activității sale: Împreună scriem istoria clipei! Căci din fiecare clipă, din nenumăratele clipe se alcătuiește istoria mare, de secole și milenii, a unui popor. Este o mândrie pentru ziarist că se află în linia I a acestei istorii, în avangarda clipei. Și nu cu puține sacrificii. Robert Lembke, inițial pălmaș cu condeiul (a scris despre fotbal!) apoi șef de ziare și om de televiziune, spunea, în cunoștință de cauză: „Ziariștii sunt oameni care în orice altă profesie ar fi câștigat mai mulți bani cu mai puțină muncă”. Da. Dar ziaristul n-a coborât niciodată din aura onoarei sale, din aura profesiei sale.

          În schimb, iată, din când în când – atunci când este cazul – breasla îl remarcă pe ziaristul care i-a făcut cinste, care i-a rotunjit onoarea. Așa s-a întâmplat și recent, când Uniunea Ziarștilor Profesioniști din România a premiat pe cei mai valoroși membri ai săi pentru activitatea desfășurată anul trecut, 2018. Au fost distinși peste 30 de pălmași ai condeiului, ai microfonului, ai imaginii, ai internetului. Evenimentul a avut loc – prin strădania aceluiași neobosit președinte, Doru Dinu Glăvan – la Televiziunea Națională Publică, într-un cadru de o eleganță desăvârșită. Difuzată, apoi (de TVR 3) la nivelul întregii țări –  constituie poate cea mai înaltă răsplată pentru acești „doctori fără de arginți”.

          Personal, mărturisesc că n-am primit niciodată vreun premiu mai de doamne-ajută – și nici n-am așteptat. De data aceasta, însă, UZPR, Uniunea noastră, mi-a făcut onoarea de a-mi acorda Marele Premiu pentru întreaga carieră jurnalistică, moment care coincide și cu baterea celui de al 80-lea nit (cam ruginit!) pe cercul vârstei mele.

          Sigur, m-am bucurat foarte mult – și sunt recunoscător Uniunii, juriului care a hotărât astfel: scriitorul-prof. univ. dr. Mihail Diaconescu și scriitorilor-publiciști Nicolae Dan Fruntelată și Mihai Milca.

Dar nu pot să nu-mi amintesc – în deplină consonanță, totuși – o zisă a lui Theodor Roosevelt (premiat cu Nobel): „Fără îndoială că premiul suprem pe care-l oferă viața este șansa de-a lucra din greu la ceva care merită din plin efortul tău”.

Sunt fericit că Dumnezeu mi-a oferit șansa de a lucra în această profesie, gazetăria – care înseamnă viața și dragostea mea.

                                                           Ion Andreiță / UZPR