La fine de an 2022, cel mai premiat scriitor român al ultimilor ani, Mircea Cărtărescu, ne dăruiește o scriere specială în care putem recunoaște rolul și rosturile fanteziei debordante ale creatorului, revărsându-se generos peste cele peste trei sute file de carte, dispuse în 33 de capitole (semn al treimii), cu titlul Theodoros (Editura Humanitas, București, 2022).
O „poveste” în care ni se demonstrează, în detaliu, și într-un debordant veșmânt ficțional, cum se „plămădesc necontenit, clipă de clipă, deșertăciunea și visul vieților noastre pe pământ”.
Scriitorul ne prezintă un concept naratologic special, prin raportul simetric dintre incipit și desinit, descoperind argumentul decizional al judecății divine (capitolul 33), în argumentațiile zdrobitoare, formulate anticipativ (capitolul întâi).
Cine să-i fi dat ghes autorului? Imaginile debordate ale oniricului, înnobilate (sic!) și cu un neprețuit „dar” (implantare) din partea răzvrătitului inventator Petrache Poenaru (implicat și el în evenimentele de la 1821)?!
Și cu o așa pană fermecată, hrănită de o specială cerneală de „sepie”, negreșit să i se fi transferat romancierului acea stare de „tohu va bohu”, „torcând din firul albastru și subțire toate poveștile lumii”. Un adevărat florilegiu.
După propria-i mărturisire, de care ne și putem convinge singuri, punct inspirator i-a fost o epistolă a lui Ion Ghica către prietenul său, Vasile Alecsandri, cea datată, „Londra, 27 iulie 1883”.
Vorba lui Giovanni Boccaccio: „orișice poveste, dacă-i vrednică, foloase aduce”! De aceea, nici nu ne miră motto-ul, mai mult decât incitant („o scriitură unică la nivel mondial”, scrie Die Zeit), încrustat chiar pe coperta întâi a prezentei cărți!
În adevăr, romanul Theodoros se dovedește a fi o scriere unicat, pentru că autorul și-a dorit (și a reușit) să ne proiecteze într-o Lume – „infernală mașină de zdrobit oase și destine”, în care Omenirea ni se înfățișează precum un „lemn strâmb și noduros”. Și dovadă palpabilă este protagonistul, cel care, deși născut cu o „cruce de voinic”, va deveni o „cruce de carne”, un om al sângelui – un „profet mincinos”. El își „croiește drum prin forță și viclenie” (capitolul 2) și va ajunge „un vodă în marea cea mare din mijlocul pământului” (capitolul 26), fără a-și găsi totuși liniștea și împăcarea. Tocmai de aceea, protagonistul ni se revelă în trei ipostaze: Tudor – Theodoros – Tewodros, „prunc de soi rău, triclet și proclet”, erou al unei lumi fanteziste, cu un țel precis, alegere sacrală („Ai fost ales să fii Opusul”). Traiectul vieții sale este într-atât de aventuros, din plăcerea de a reface epoci de mult apuse, locuri de poveste, legende biblice, secvențe eroice, deopotrivă, „vremuri de ciumă și mare dihonie între creștini, vremuri de plâns și desnădăjduire”.
Împrumutând din tehnica naratologică de secol al XIX-lea, Mircea Cărtărescu ne creează bucuria de a implanta în povestirea propriu-zisă, legende istorice și religioase, precum arzătoarea poveste de dragoste dintre Solomon și Makeda (descrisă-n așa detalii impresionante, încât ar fi putut constitui ea însăși o narațiune de sine stătătoare); ceremonia de încoronare a Reginei Victoria; moșia Ghiculeștilor – Ghergani; starea Bucureștiului și revoluția de la 1821 etc. Iar epistolele adresate mamei Sofiana ne-ar putea aminti de „scrisorile persane” ale lui Montesquieu, iar fantastica bătălie dintre arhangheli și întunecimile pământului – de „Țiganiada” lui I. Budai-Deleanu.
Scriitorul dovedește a fi un bun cunoscător al unor scrieri antice. În detalii impresionante și subtil documentate este descrisă legenda conform căreia „Chivorul din Sfânta Sfintelor” a fost transferat, în ascuns, în Etiopia, implicat fiind Menelik, viitorul fondator al dinastiei Negus. Dar jocul fanteziei coboară până într-atât încât Theodoros fi-va acela care, pătrunzând într-o biserică de piatră săpată-n pământ (cu acoperiș drept în chip de cruce), din Lalibela, va descoperi respectivul chivot, profanându-l.
Trimiterea la Biblie (Cartea Cărților) sau la Kebra Nagast (Cartea Slavei) constituie o interpretare impersonală a ceea ce reprezintă ființa umană, neraportată la divin. În zadar ne lamentăm. Aureola de pe creștetul nostru nu reflectă neapărat curățenie sufletească. Suntem fațetele lui Ianos, „inimă neîntinată”, „minte perversă și idolatră” sau, dimpotrivă, suflet machiavelic mângîiat de un univers stilat. Duritatea vocii auctoriale se simte, pătrunde-n toți porii ființei tale, cititorule! Aceasta poate deveni vocea propriei conștiințe, deși autorul va devoala, într-un final (în eventualitatea în care nu am realizat aceasta, pe parcursul lecturii) cine este „vocea”- sentenție (vocea îngerului păzitor, unul dintre cei șapte arhangheli) pentru Tudor Theodoros Tewodros.
Pentru scriitor contează orice detaliu. Inclusiv, actul sinuciderii lui Theodoros. Disipirea în Nirvana devine în imaginarul scriitoricesc adevărată proiecție cosmogonică, în formulă filosofică – „tu erai totul, și totul erai tu, și nu era nicio deosebire între tot și nimic”.
Spectaculoasă înălțarea înspre alte galaxii, înspre „Marele Atractor” (despre care vorbește și astrofizicianul american Paul Sutter); halucinantă viziunea poetică: „vecinic țărâna se schimbă-n gând și gându-n țărână, lumea în timp și timpul în lume, totul în nimic și nimicul în tot”, urmată de-o altă proiecție, aceea a Judecății lui Theodoros, în prezența „Celui Bătrân de Zile” (capitolul 33).
Finalul vieții lui Theodoros este un avertisment pentru noi toți. Într-același mod Domnul va „nimici lumea cea rea și nesupusă, judecând noroadele adunate la picioarele Lui”. În această fantastică poveste, cu miez, inițial, livresc, cititorul va înțelege, într-un final, că „fiecare avem nu numai bătăliile de care suntem în stare, ci și înfrângerile pe care le merităm” (Octavian Paler – Rugați-vă să nu vă crească aripi).
Îndrăznesc a afirma, „Theodoros” nu este doar romanul anului 2022, este romanul reprezentativ al acestui secol!
Livia Ciupercă