Tăinuirea izvoarelor după care s-a plagiat în antichitate, era demnă de criticat, îndeosebi când autorul o făcea cu intenția de a se preamări pe sine în dauna autorului real. Erau și alte ocazii când tăinuirea era făcută să provoace în epigoni discuții aprinse asupra originalității scriitorului, dând cititorilor ocazia de a se informa, de a citi cât mai mult sau a consulta biblioteci întregi câteodată. Pentru că biblioteca este memoria omenirii, chiar dacă ea a devenit în ultimul timp un depozit de carte. Este păstrătoare a tot ceea ce au simțit înaintașii noștri.
Câte categorii de inspirație poetică n-au îmbrăcat în literatura noastră „Epigonii” sau „Scrisoarea III” ale lui Mihai Eminescu! Și totuși ele par mereu noi, nu plagieri. Încă de foarte tânăr, marele poet Mihai Eminescu devine nou în ideea realizată şi original, prin Epigonii. Plagiatul a existat de o veșnicie, dar în era Internetului, efortul s-a redus remarcabil. Zilele noastre sunt grăitoare în acest sens, căci ciudățenia cea mare stă în faptul că, prin unele canale online, ființe nemiloase aruncă permanent cu noroi otrăvitor peste tot ce este sau pare a fi pozitiv în existența popoarelor și a indivizilor, guvernele neapărându-le prin reglementări și măsuri adecvate. E semnul decăderii morale şi spirituale, bine adaptată atmosferei sumbre!
Fenomenul acesta este de-a dreptul dezastruos cu urmarea că populația prezentă, nu poate citi și reține nicio informație, bibliotecile chiar din toate orașele și comunele nu mai formează renumitele colecții asigurate prin buget. În internet nimeni nu le poate citi, deoarece toți care pretind că le postează „online” le încifrează hidos devenind de neînțeles pentru cei care nu sunt specialiști în bizara specialitate „IT”. Online-ul se bucură de magica probabilitate: „A fi sau a nu fi”. Pentru că el poate fi cu ușurință confecționat de autor din ce există deja postat pe net, de unde se poate servi cu satisfacție pentru a ridica o lume pe placul cititorului virtual, sclavul unui anumit tip de așteptări. El este doar pentru prezent! Reprezentanții autentici ai maselor populare trebuie să ia aminte – şi lor, le revine datoria de maximă importanță națională, anume aceea de a sprijini reluarea privind publicarea ziarelor și revistelor naționale, asigurate sub toate aspectele de la bugetul statului.
Cuvântul scris rămâne cel mai puternic, pentru că acesta poate trăi sute și chiar mii de ani. Prin urmare, se poate concluziona că ziarul tipărit pe hârtie nu moare, fiindcă sunt cititori care sunt gata să se întrunească împreună ”pentru a apăra” libertatea de exprimare. Orișicum am privi, viitorul său nu e chiar atât de sumbru, așa cum prevăd unii „comentatori” pesimiști.
Florenț Mocanu / UZPR