”Cea dintâi grijă a noastră a fost ca neamul, în fruntea căruia M-a așezat Pronia cerească, să nu piarză prilejul de a-și asigura dreptul de a trăi netrunchiat și de sine stătător.” – Regele Ferdinand I, Cuvânt pentru Unirea Neamului Românesc.
În acest an, 2018, România stă sub semnul celor 100 de ani de la Marea Unire, 100 de ani de când s-a desăvârșit unirea tuturor românilor într-o singură Țară, România. În acest an aniversar, românii din țară dar și cei din afara granițelor ei ar trebui să-și amintească măcar primul punct al Declarației de unire cu țara, citită de Vasile Goldiș, declarație care consfințea ”România întregită”:
”Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România… Azi Marea Românie poate strânge pe toți copiii iarăși la sânul ei. Basarabia și Bucovina, cele două fete răpite, s-au întors una după alta în casa părintească, iar Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai Țărilor Românești, a votat azi la Alba Iulia unirea cu Regatul Român… Și acum, în această zi măreață să unim glasurile noastre și să strigăm din adâncul sufletului: Trăiască scumpa noastră Românie întregită şi de-a pururea nedespărţită!”
Noi, cei de aici, așezați între fruntariile țării, avem oricând posibiltatea de a ne exprima cu privire la România celor 100 de ani, dar românii plecați din țară, temporar sau definitiv (dar tot români vor rămâne prin naștere și apartenență spirituală!), sunt convinsă că se gândesc la țara-mamă mereu, dar mai ales acum în an aniversar, pentru că eu cred că rădăcinile nu se pierd niciodată. Plecați din România, pentru cei mai mulți, aceasta a devenit țara de dor, iar țara de adopție, țara unde au hotărât să-și împlinească visele.
Cuvintele acestea prefațează amintirile, mărturiile românilor din Diaspora, mărturii adresate celorlalți români sau, pur și simplu, adresate sieși, o viață ca o clipă uriașă, viața ca o scrisoare pusă într-o sticlă și aruncată în ocean, viața cu drumurile ei dus-întors, uneori numai dus, pentru că ”pe mosorul vieții”, cum spuneau bunica și apoi mama, sunt orânduite toate întâmplările vieții noastre.
Letiția Vladislav spunea într-o poezie (din volunul ”Vise în penumbră”): ”Acasă mă întorc întotdeauna/ cu capul în jos,/ de frică să nu strivesc/ amintirile”. Letiția locuiește acum în Spania, dar de câte ori vorbim și îmi spune că vine în țară, spune cu o bucurie nespusă că vine acasă. Acel acasă, chiar dacă numai ca popas, acel acasă care rămâne în adâncul inimii, pentru că acolo, în acel acasă, se află amintirile, copilăria, părinții, rudele, poate primele iubiri, amintirile toate, pământul pe care a pășit prima oară etc., idee sublimată în poezie: ”… Îmi este dor de pământ, scriai,/ când plouă, îmi poți simți/ lacrimile pe față,/ primul meu născut/ să moară prin străini,/ macul meu roșu, scriai,/ singurul mac pierdut în holda de grâu,/ răspunde-mi/ dacă auzi mierla/ strigându-mi numele/ printre buruienile îngrămădite/ deasupra gropii/ fără cruce…”
Letiția Vladislav este absolventă a Facultății de Filologie din București. O perioadă a lucrat la Radiodifuziunea Română, la emisiunea ”Ateneu”. A emigrat legal în Germania, în 1981. Letiția este cetățean german, trăiește în Spania și, uneori, în Brazilia. Letiția Vladislav scrie proză și poezie în limba română, dovada certă a apartenenței ei la cultura română.
Volume publicate: ”Vrăbiile pământului”, roman, București, Editura Albatros, 1978; ”Viață la prima vedere”, proză scurtă, București, Editura Albatros, 1980; ”Viață într-un pumn de lacrimi”, poezie, Cluj, Editura Grinta, 2016; ”Vise în penumbră”, poezie, Cluj, Editura Grinta, 2018. Romanul ”Puzzle”, în curs de apariție.
”Eram micuți când, într-o bună zi de toamnă, Mica ne-a urcat într-un vagon de tren, împreună cu desagii plini de mîncare, spunându-ne că «plecăm în lume să vedem dacă harta țării nu-i falsă.» Ce este o hartă știam, aveam una, dinainte de război, care nu mai valora nimic la sfârșitul anilor cincizeci, agățată pe peretele casei din față. Era, de fapt, harta lumii și țara noastră avea mărimea nasturelui meu de la jacheta de molton. Cum tata lucra la CFR, aveam toți câteva drumuri gratuite pe an, pe orice linie feroviară din țară. Un plan bine făcut înaintea aventurii te salva de bani pierduți și te făcea mai bogat în cunoașterea geografiei. Cred că fusese imensa dorință a mamei de a fugi două, trei zile, din viața și nefericirea ei. Aveam un compartiment, fiecare dorea să stea la fereastră și, după ce amețeam de atâtea imagini, adormeam, iar ea se așeza pe locul unuia dintre noi și, cu sufletul deschis, imprima râurile, holdele, casele, gările cu nume străine ei, unde coborau oameni străini, domni cu valize ori țărani cu desagi, ca ea, și urcau alții și mai străini. Dialectul ei era ca greaca veche pentru un oltean. Dar era hotărâtă să vadă tot ce-i scrisese tata pe o pagină de caiet. Îmi aduc aminte că-și pusese mâinile la gură când trenul s-a oprit la Craiova. Așa departe de casă… Pentru ea, țara era numai pe hartă. Patria ei erau Foltul și Ponorul. Din când în când, Spitalul din Simeria, Rodina și pădurile pe unde căuta ciuperci după ploaie ori mure să le vândă, iar cu banii strânși să ne cumpere bocancii de iarnă. Ne povestea de Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Horia, Cloșca și Crișan, de o mare pe care nu o văzuse niciodată, da, erau ale țării, însă ea nu avea posibilitatea să-și pipăie țara. Locurile, numele, toate îi erau străine. Dar era curioasă. Se făcuse dimineață când am ajuns la Dunăre. Ada Kaleh în răsăritul soarelui! A deschis desagii, a scos pâinea, slănina, ouăle fierte și ceapa verde din grădina casei, ne-a dat fiecăruia un ștergar, să nu murdărim cabina și, în vreme ce înfulecam, ne-a povestit de Dunăre, de vapoare, de insula asta cu nume străin și oamenii ce trăiau acolo. Noi căutam cu ochii o brudină*), dar nu se vedea nimic. Vaporul ce se îndrepta spre celălalt țărm era, în ochii noștri, uriaș, o minune ce plutea fără funia de sârmă, ca brudina noastră din Folt. Prea multe nu știa nici ea. Cred că erau amintirile ei de la orele de geografie. Excursia asta a fost, cel puțin pentru mine, o evadare într-o lume aproape ireală, de care auzisem, dar care era foarte departe. În sat nu se vorbea nici de Dunăre, nici de turci. Întoarsă acasă, mă simțeam ca un explorator și abia așteptam să înceapă școala, ca să le pot spune colegilor despre ce văzusem cu ochii mei și ce ne povestise, ca un adevărat savant, controlorul de bilete. La noi în casă nu se făcea politică. Nici acte de patriotism nu existau. Cântam, la careul de dimineață din fața școlii, Te slăvim Românie, pământ părintesc. Cu sau fără entuziasm. Depindea de foamea ce o aveam la ora opt, pentru că nu în fiecare zi plecam la școală cu burta plină. Pentru mine, România era Foltul, Mureșul, cele două ulițe, oamenii satului, vara, iarna, inundațiile, foamea, desele arestări ale tatălui, numai pentru că se numea Ferdinand și gândea altfel pentru acele vremuri tulburate, lacrimile și frica. Bucureștiul, da, el era prezent, pentru că acolo trăia mătușa Biri și eu o iubeam la nebunie. Era clar, când sunt mare am să locuiesc în București. Nu cred că am făcut, o singură clipă din viața mea, acte teatrale în care m-aș fi arătat una cu pământul țării. Prea puțin am știut de țara mea. Părinții nu erau intelectuali, ne relatau ce puteau și ce știau. O altă excursie n-am mai făcut. România a rămas nasturele verde de pe harta lumii. Când am plecat (repet și repet, nu fugit, plecat legal, după ani de așteptare), aveam alte priorități. Și azi? Cunosc prea puțin. Mi-am păstrat Ardealul. Da, mi se face un dor nebun de casă. Da, sunt româncă și nu mă rușinez s-o spun în gura mare. Visez cu Bucureștiul. Mă lipesc de Folt. Îmi lipsește Streiul și Ponorul. Azi văd ce-am pierdut. Și-mi pare rău. Dacă rămâneam, deveneam o zbârcită la suflet și nu mai vedem răsăritul de soare prin lumi exotice. Am plecat și-mi plânge același suflet, cu toate răsăriturile uluitor de frumoase. Nu cred că sunt o super patrioată. Sunt Eu. Cu latura mea bună, sau rea. Toți avem laturile noastre. Falsul patriotism nu încolțește în mine. Ce zace în adâncul meu este Dragoste. Îmi iubesc locurile natale. Am aceiași prieteni de când mă știu. Străinătatea nu m-a rupt de nimic. Duc țara în mine, ca pe o a doua inimă. Fără ea nu voi putea trăi nicăieri.” – Letiția Vladislav.
Pușa Roth
leviathan.ro