◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Apropieri și deosebiri dintre opera literară și cea jurnalistică

Încep această analiză gândindu-mă la reportajele lui Geo Bogza “Cartea Oltului “ și “Țara de piatră, de foc, de pământ “, primul reportaj apărut în 1945 și al doilea în 1938, care practic rup bariera dintre reportajul jurnalistic și opera literară.

            Modul cel mai direct al opiniilor estetice când este vorba de stabilirea unor concepte ca frumos, ideal, artă, creație și valoare, George Călinescu nu a plonjat în acest concept, de cât foarte rar, la criticul acesta speculația estetică fiind inextricabil legată de operă. Renumitul critic spunea că frumusețea operei  e produsul unui creator, scriitor și ziarist, adaug eu, e un produs al creatorului și acesta fiind omul, sapiens-ul, cum ar spune dr.Augustin Ostace,  și cuprinde o idee, fiind propriu omului în urma inteligenței lui să  continue nemijlocit opera naturii. George Călinescu se arăta sceptic  față de regulile și  preceptele propuse aprioric. Valorile artei rămân permanente. Marele critic literar, a respins relativismul total al teoriei mutațiilor valorilor estetice ale lui Eugen Lovinescu, a observat că valoarea stă înlănțuită în cea mai pură contingență. Concepția acestuia despre valoare stă sub semnul subiectivismului post kantian, care nu recunoștea constituirea ei social-obiectivă în procesul practicii, punct de vedere criticabil.Judecățile sale referitor la rolul momentului axiologic în nașterea emoției estetice sunt credibile, întrucât, atâta vreme cât nu dăm valoare operei, admițând-o  ca un produs posibil al propriei noastre creativități, rămânem la stadiul emoției psihice.

            Atât opera literară și cea jurnalistică transmit acțiuni din viața omului, printr-o valorificare estetică individuală, constituind o realitate nouă (vezi reportajul literar ), calitativ diferită, izvorâtă din viață, dar opusă ei. În opera jurnalistică, autorul încearcă să redea, ca o fotografie, realitatea așa cum este, fără să adauge un catalizator al imaginației cu metafore sugestive.

            Cât de variate pot fi analizele prin obiectivul convers al analizei literaturii, dar și al lucrărilor jurnalistice o dovedesc cu prisosință eseuri ca  Domina Bona sau Poezia realelor. În cazul unui autor precum Caragiale nu se poate să nu găsim risipiți în producțiunile sale indicatori ai trecerii (sau mai corect: ai petrecerii) dinspre inform spre formal, de la materie (materia mundi) la materia superior organizată care este Textul. Un astfel de demers se poate organiza în funcție de cele doua mari coordonate care „reglează” opera lui Caragiale. Prima solicită investigarea unora dintre traseele multiple și sinuoase ale gândirii practice a lui I. L. Caragiale.

Cercetarea aceasta este una pe verticală, urmărind cum haosul „originar” prinde contur și, după aceea, apar insulițe, insule, mai târziu arhipelaguri, continente. Pot fi urmărite modurile în care scrisul caragialian devine, se caută și se regăsește, cum se stabilesc diverse complicități (sau adversități) poetice și cum au fost puse în mișcare angrenajele de invenție și consolidare a unor trepte (paliere) de semnificație cu grad divers de complexitate.

            Practic, opera lui Caragiale, în special teatru său, nu este o ficțiune, ea este oglinda societății în care a trăit autorul.Și totuși nu este jurnalism.Opera lui Caragiale, cu toate că oglindește o realitate, în ansamblul ei este literatură. Se pune întrebarea, de ce nu este operă jurnalistică? Lumea ca ziar, lumea ziarelor, recurența ziaristicii şi a ziariştilor în universul caragialian – toate acestea sunt subiecte greu de eludat pentru cercetătorul operei lui I.L. Caragiale. Universul ficțional caragialian  poate fi considerat ca un produs al fascinaţiei presei, al fervorii jurnalismului, al subiectelor din presa vremii. Subiectele, formele şi formulele de provenienţă jurnalistică pot fi identificate în mai toate textele lui Caragiale. Lumea secolului al XIX-lea e oglindită în operă şi prin intermediul acestui paralelism gazetărie/ ficţiune, sau prin reliefarea unor sugestii ale intertextualităţii ce transcriu raportul dintre viaţă şi text, dintre realitatea aşa cum este ea şi glisarea ei în pagina de ziar. Chiar dacă E. Lovinescu, de pildă, dar şi alţii, au contestat actualitatea operei caragialiene, totuşi, relevanţa şi rolul gazetăriei, a „documentului de epocă” în structurarea textului caragialian, acordă creaţiei caragialiene indici şi accente de actualitate importanţi, chiar dacă chiar autorul Scrisorii pierdute consideră că presa adaugă autenticităţii şi notaţiei nude şi „multă zeamă de fantezie”. Ioana Pârvulescu subliniază, în Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale şi faptul că valoarea estetică a textului caragialian nu e conferită de complicate mecanisme de structurare a viziunii sau a scriiturii, ci de „suflul vital“, de asumarea realului în grilă autentică, spontană, netrucată: „Caragiale păstrează şi preţuieşte viaţa în ciuda sau poate graţie clişeului”. Ziarul, perceput de Ioana Pârvulescu drept o „metaforă cuprinzătoare” este unul dintre elementele care verifică şi validează rezistenţa în timp a creaţiei lui Caragiale, alături de „suflul vital” şi de o tratare în grilă ambiguă, paradoxală a relaţiilor dintre comic şi tragic. Faptul că, aşa cum observă autoarea, „întâlnirea dintre cele două personaje, presa şi Caragiale, a fost un mare noroc al ghinionistei literaturi române” e pe deplin demonstrat. Lumea caragialiană, privită ca reverberaţie a gazetăriei, are un contur credibil, chiar dacă, prin această ipoteză sunt demolate multe poncife ale receptării, multe grile anchilozate de lectură, multe tabuuri nefireşti. Pot fi, 522 astfel, identificate numeroase interferenţe, interrelaţii, corespondenţe între gazetărie şi opera lui Caragiale, de la titluri, procedee, personaje, sintagme, la diverse ştiri, subiecte sau circumstanţe, fapt remarcat de Ioana Pârvulescu: „Formula lui Caragiale, arta lui poetică este ziarul. Opera sa comică este scrisă pe hârtie de ziar, alcătuieşte o mare gazetă cu toate defectele presei vremii, adunate laolaltă. Aşadar: exista o realitate care era deformată în bună măsură de gazetele epocii. Aceste gazete sunt deformate încă o dată, artistic, de Caragiale. Răspunsul la cele două întrebări de plecare, despre rezistenţa operei comice a lui Caragiale, își găsește aici răspunsul.

            Se mai pune întrebarea, de ce opera jurnalistică eminesciană nu este și opera literară, fiindcă este scrisă cu același talent de geniu? Răspunsul este complicat, dar ne rezumăm la aminti nota distinctivă a creației de valori artistice este, prin urmare, spontaneitatea, firescu, ponderea subiectivității, care nu exclude însă intervenția rațiunii clarificatoare, caracterul de convenție al artei, influența condițiilor creației.Pe când în opera jurnalistică intervine, obligatoriu, obiectivitatea, analiza și ne implicarea subiectivă a autorului.

            De ce reportajele lui Geo Bogza sunt opera literare? ” Am detestat întotdeauna expresia de «reportaj literar»., spunea Geo Bogza. Nu vreau să aud de ea, definitiv! Nu recunosc decât reportajul, ca atare ” (Turconi 1996: 197). Aceasta este probabil ultima apreciere a lui Geo Bogza cu privire la reportaj, notată de Diana Turconi în volumul de dialoguri avute cu reporterul şi scriitorul român în ultimul său an din viaţă. Ce l-a făcut pe autorul Cărţii Oltului să dezavueze sintagma ” reportaj literar ” merită atenţie, mai ales în contextul în care ea continuă să fie folosită şi astăzi, la mai bine de şase-şapte decenii de când acest tip de scriere era popular printre scriitori şi jurnalişti deopotrivă. De fapt, propunerea în articolul de faţă este o încercare de a demistifica reportajul literar, sugerând, pentru binomul literatură – jurnalism, o abordare care să depăşească limitele impuse de canonul literar şi de stilistica literară şi care să caute răspunsuri pe terenul mai fertil, din acest punct de vedere, al stilisticii funcţionale şi al pragmaticii. Faptul că această expresie este folosită şi astăzi cu referire la texte apărute în varii publicaţii tipărite (ziare sau reviste), ba chiar şi în mediul online, comportă riscul perpetuării şi generalizării unei confuzii terminologice, alimentând o dezbatere practic inexistentă. Aşadar câteva întrebări de cercetare trebuie să însoţească în mod obligatoriu demersul de faţă: la ce perioadă ne referim atunci când vorbim de reportajul literar? La ce arie disciplinară ne referim? La ce set de practici ne raportăm în analiza unui asemenea text: literare sau jurnalistice? Care sunt atributele discursive predominante analizabile într-un astfel de text? ” Întâlnirile ” dintre jurnalism şi literatură nu reprezintă o noutate. Dimpotrivă. Din perspectivă istorică, până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, jurnaliştii şi literaţii erau, foarte adesea, confundaţi (Mollier 2000: 82). Marile ziare căutau să ” înroleze ” în redacţii scriitori, iar numeroşi editori adăugau pe frontispiciul gazetelor deţinute şi eticheta de ” literar(ă) ” , publicând interviuri sau relatări de la evenimentele literare ale perioadei sau recenzând cărţile scriitorilor la modă. Cum era de aşteptat, scriitorii care-şi câştigau traiul lucrând la ziar au adus cu sine şi un fel de a scrie care era propriu literaturii, uzând de figurile de stil şi tehnici de compoziţie specifice până atunci doar acesteia. În aceste circumstanţe, ameninţarea contaminării literaturii cu elemente jurnalistice a stârnit un curent reacţionar care i-a vizat în primul rând pe jurnalişti. profesiunea de credinţă Ce este reportajul?, publicată în ,,Vremea”, este reluată apoi în deschiderea volumului Anii împotrivirii, sub titlul Introducere în reportaj. De la început, reportajul este considerat baza gazetăriei moderne, alături de pamflet şi telegrama de informaţie. Cele trei elemente esenţiale sunt condiţii sine qua non ale scriiturii jurnalistice, ,,ele singure fac gazetăria fierbinte şi pasionantă.” Cu toate acestea, Geo Bogza, referindu-se la statutul reportajului (delimitat ca specie de sine-stătătoare în peisajul românesc abia în această perioadă), remarcă faptul că acesta nu se bucură de prestigiul pe care îl merită, reportajul, pamfletul şi telegrama de informaţie nefiind considerate ,,elemente pure ale gazetăriei”. Afirmaţia deschide o altă discuţie: este reportajul un gen al presei scrise sau o specie literară? Părerile în favoarea uneia sau a celeilalte opinii sunt numeroase, iar în această ,,balanţă” au fost aşezate şi scrieri semnate de Geo Bogza. definiţii precum ,,Reportajul nu e numai menit să fie cel mai sensibil seismograf al vieţii de azi, el e menit să devină unul din instrumentele temute care vor ajuta la viitoarele mari prefaceri ale pământului.” relevă faptul că simţul responsabilităţii se dezvoltă tot mai mult, astfel încât menirea reportajului este percepută, în primul rând, ca fiind socială (,,cel mai sensibil seismograf al vieţii de azi”) şi, în al doilea rând, revoluţionară. Idealul social este chemat să devină ţelul întregii literaturi, al artei, în general, iar Bogza este tranşant în acest sens: ,,Arta pentru artă a fost încă o poveste, una din discuţiile frumoase şi perfect inutile ale esteticii de fildeş. Artă pentru artă nu se poate face. De la un capăt la celălalt al pământului viaţa este un vast complot cu scopurile finale încă infinit îndepărtate. Sunt vaste, sunt eterne, sunt suprem estetice şi arta se pune în slujba lor, arta complotează pentru binele omenirii. Arta pentru artă nu există. Tot ceea ce s-a scris pe pământ şi a dăinuit mai mult de o zi, are înăuntru o tendinţă”. Exemplele sunt luate din Biblie, din marii scriitori (Dante Alighieri şi Shakespeare), din poezia populară, iar actul artistic creator dobândeşte astfel puterea de transfigurare a fenomenelor. La fel şi reportajul, indiferent dacă îl privim ca gen publicistic sau specie literară: la baza reportajului stă informaţia transfigurată de ziarist în eveniment mediatic, ,,construcţie simbolică a evenimentului din planul real spaţio-temporar”. Menirea socială a reportajului este dată şi accentuată tocmai prin această construcţie fidelă a evenimentului real: relatând cu stricteţe numai fapte pure, fără să le demonstreze cât de puţin, reportajul se face chiar prin această obiectivitate interpretul fidel al tendinţelor vieţii, instrumentul de luptă al idealurilor colective ale umanităţii.” Importanţa realităţilor reflectate în scris este văzută ca determinantă pentru un scriitor – ,Din munţi nu mai coboară nici un Zaratustra. Sau dacă vrea să coboare nu mai este ascultat. E ascultat în schimb reporterul care trăieşte cot la cot cu mulţimea, care se află în permanent contact cu viaţa şi vorbeşte oamenilor despre ea.” -, iar într-un astfel de cadru, scriitorul este considerat purtătorul de cuvânt al mulţimii: ,,Nu mai vrem să stai la masă şi să scrii din capul dumitale. Du-te, amestecă-te cu viaţa. Fă-te servitorul ei şi povesteşte ce ai văzut”; un scriitor poate aduce un real şi de necontroversat serviciu societăţii şi timpului său, descriind prompt şi exact o nouă realitate.

            După aceste analize rezumative, concluzionez că opera literară este o oglindă concavă a realității, pe când opera jurnalistică este o fereastră deschisă spre realitate prin care intră spre noi atmosfera societății în care trăim.

                                                                                                Al.Florin Țene /UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *