default-logo

„Jurnaliști arădeni – selfie”. Despre vocație

Sub egida Filialei „Ioan Slavici” Arad a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România a apărut un volum mai rar – „Jurnaliști arădeni – selfie”, despre jurnaliștii care nu au pornit la drum cu ideea că vor face avere materială din această profesie din care „nu se iese la pensie”, nici cu prejudecata că vor deveni un soi de elită de cristal, ci cu convingerea că a fi jurnalist înseamnă a sluji interesul public. „Jurnaliștii pot fi apreciați ca aparținând categoriei martorilor privilegiați ai duratei istorice scurte”, punctează jurnalista Lavinia Betea, care a coordonat apariția volumului, alături de Vasile Filip.
Această a doua apariție editorială a Filialei UZPR, după „Voci și vocații jurnalistice arădene în UZPR”, relevă oricărui cititor ce se află în spatele muncii unor oameni care aparțin unei profesii fără de care nu mai pare posibilă nicio societate modernă. Dacă cititorul este de o anume vârstă, intră în culisele jurnalismului de pe vremea cenzurii comuniste, când orice greșeală de cifră sau de literă aducea necazuri mari, de neimaginat astăzi, în lumea comunicării fără limite și, mai adânc, în profunzimea argumentației interioare cu care în fiecare zi jurnaliștii români porneau să-și facă meseria chiar în condițiile în care câștigau foarte puțin – greu de imaginat astăzi că acest considerent ar mai sta la baza vreunei orientări profesionale. Poate tocmai de aceea parcurgând volumul realizat de Filiala Arad a UZPR, primul element pregnant care transpare din povestirile jurnaliștilor de carieră este vocația. „Pe vremea comunismului nu-ți imaginai că ai putea fi gazetar, prezentator de știri, redactor. Pentru asta trebuia să urmezi instruire politică, o practică ce mi-a displăcut întotdeauna. Mi-a fost dragă libertatea de conștiință”, mărturisește Lucia Bibarț în materialul „Jurnalismul – un miraj. Pe cât de fascinant, pe atât de solicitant”. Și totuși, „am învățat că pentru a porni cu dreptul, era necesar să fii exigent cu tine în lucrarea materialelor, convingător, concis și simplu. Că limba română este cel mai prețios material de construcție, alături de imaginație, inteligență și o bună redare/interpretare a faptelor cotidiene”, afirmă Lucia Bibarț despre anii de om de televiziune.
Și textul „De ce scriu femeile”, semnat de Floare R. Cândea, așază o piesă la constructul amintitei vocații: „Poate că unii jurnalişti, încărcați de superfluitate, n-ar strica să lase catargul gloriei publicistice puțin mai jos, ocolind astfel doza de veleitate”.
Jurnalist de carieră la rândul său, Emil Chirilă vorbește pregnant și cu argumente, ca un adevărat profesionist, despre „Adevărata putere a presei”: „Suntem mulți colegi cu decenii de activitate în domeniu și am urmărit de-a lungul timpului multe campanii de presă de mare răsunet; au căzut președinți, guverne, înalți demnitari, capete încoronate…”.
Vasile Filip, președintele Filialei, povestește cum a făcut trecerea „De la poezie la gazetărie”, iar mișcarea s-a dovedit binevenită pentru profesie, dat fiind faptul că cei mai buni gazetari s-au dovedit cei cu talent literar, care „mânuiesc” altfel cuvintele. „Rezistam eroic de dimineața până seara la birou. Mă documentam cum puteam, prin telefon, planificam întâlniri, convingându-mi prietenii să ne vedem mai devreme, ca să fiu la timp la prețioasele ședințe… Cum trec bucuriile, trec și necazurile (deși mai greu…)”. Savuros, detaliat, sugestiv, materialul este deopotrivă o frescă a unor vremuri și a unei deveniri. Iar pentru viitorii jurnaliști, Vasile Filip are, printre altele, recomandarea „de a respecta adevărul”. Sfat relevant în epoca fake news…
Cititorul străbate, alături de Gheorghe Hodrea, meandrele răspunsului în societate al muncii de jurnalist, acele momente în care cei pe care îi slujește această minunată profesie „m-au încurajat să-mi duc poveștile mai departe”.
Anton Ilica mărturisește: „Am făcut gazetărie din plăcere. În jurnalism poate exista poezie”. Iar ceea ce se desprinde pentru cititor din reperele unei cariere notabile este că „tânărul gazetar poate schimba lumea, poate construi o paradigmă politică nouă, având la temelie valorile omului, ale faptelor sale”.
La rândul său, Virgiliul Jireghie susține că „a ales bine” când a ales jurnalismul: „Am fost un component activ al celei de-a patra puteri în stat la TV Arad și la TVR”. Tot despre vocație vorbesc și aducerile aminte ale lui Tristan Mihuța, care mărturisește că „publicam în continuare, cronici sportive, scriam reportaje, interviuri… (…) Anii de după Revoluție, mai cu seamă primii 15, au fost cei mai frumoși pe care i-am trăit în presă”. Iar Alexandru Moț punctează fără echivoc: „Jurnalismul în audiovizual mi-a marcat puternic și ireversibil întreaga viață”. Sub un titlu inspirat, „Când vorbesc vizual-conceptual”, fotojurnalistul Viorel-Teodor Muscă pune reflectorul pe unul dintre segmentele cele mai importante ale profesiei, imaginea, care întotdeauna a reușit „să scoată din rând” orice material de presă: „Microbul muncii de jurnalist nu cred să aibă vindecare”.
Carmen Neamțu oferă publicului o privire spre interiorul profesional vast, care o îndreptățește să susțină că „jurnalistul trebuie să fie precum un zgomot alb, care să-i irite pe cei aflați la putere printr-un bâzâit neîntrerupt (…) În această profesie este important să fii punctual, riguros, să nu-ți pierzi entuziasmul, să ai speranța că oamenii sinceri și cinstiți vor răzbate, iar cei care mint și înșală vor pierde”.
Despre „Exerciții de viață cu camera video” povestește Vasile Obșitoș, creionând tușele groase ale distanței dintre vechea conducere comunistă așa cum era în realitate și imaginea pe care și-o proiecta, dar și despre o muncă în care nu există concediu și program.
Dorin Ocneriu își delectează publicul cu povestea parcursului propriu, urmat din instinct infailibil și care l-au adus la statutul de jurnalist binecunoscut: „Vrând-nevrând, jurnalistul este un formator de opinie, lumea îl citește, îl citează, îl urmează, îl dă exemplu, își pune speranțe în el. Cât de mult reușește omul-ziarist să se ridice la înălțimea acestor așteptări depinde de fiecare dintre noi”.
Dani Rockhoff detaliază drumul profesional din România în Germania și înapoi, despre faptul că „munceam ca bezmeticii, să supraviețuim, pentru bani mărunți”. Vocație? Desigur. Reperele evoluției sale profesionale sunt grăitoare și depășesc granițele României în care s-a întors pentru că „voia mai mult”. Iar Vasile Sărăndan relatează scurt și clar un moment-cheie al evoluției sale în presă: „Era pentru prima oară când de la un accident de circulație apăreau pe net asemenea imagini șocante…”. Iată, așadar, o dimensiune aproape literară a universului cărții „Jurnaliști arădeni – selfie”, ale căror povești sunt un adevărat scenariu de serial.
Daniel Pavel Scridon abordează unul dintre acele momente care schimbă un parcurs: „scânteia”. „Această meserie reprezintă un crez la care nu voi renunța prea curând. Mă simt în largul meu. Ieri cu penița, azi cu tastatura calculatorului. Doar în slujba cititorilor!”. Și Nelu Scripciuc ilustrează în spatele poveștilor spuse jurnalistic același drum al vocației: „Am trecut la fotografia digitală, de la ziarul tipărit la ziarul online și mai apoi la presa audiovizuală”.
Lucian Șerban mărturisește că „sunt momente în care am simțit că prin cele scrise am reușit să schimb ceva”. Iată, așadar, unul dintre pilonii majori care susțin optica jurnalismului de azi, marcat de valul de tineri profesioniști care exact asta își doresc și își propun – să conteze din perspectiva schimbării: „Dincolo de a fi doar o ocupație, o sursă de venit, așa cum este el, destul de mic și nesigur, jurnalismul presupune în primul rând vocație”.
Jurnalistul Doru Sinaci abordează un alt unghi esențial al profesiei – învățarea continuă, povestind despre comorile spirituale pe care le-a adunat din interacțiunea cu o pleiadă de personalități contemporane românești. Un alt material emoționant este publicat de Emil Șimăndan, care trece tulburător prin momente ca acelea în care portretul Regelui Mihai a dispărut din clasa în care învăța, în care a încercat să se adapteze „industrializării”, participarea la elaborarea unui ziar clandestin ca student și un drum prin presă în ciuda vremurilor aspre, marcate de cenzură și de atenția la fiecare gest, vorbă și rând, sub imperiul unei frici cu care lupta în fiecare zi.
Ștefan Tabuia descrie ca într-un roman trecerea de la un drum „de muncitor” la unul în presă, datorat tot acelui gen de întâmplare care vădește un om și un destin profesional. „Redactorul șef m-a angajat fără comentarii pe cea mai de jos treaptă profesională – redactor stagiar anul întâi. În cei 30 de ani, am urcat treaptă cu treaptă”, povestește jurnalistul despre acel fel de a atinge un vârf fără a sări peste etape și fără a lăsa goluri în urmă.
„Trebuie să spun că Uniunea Ziariștilor Profesionişti din România încearcă să salveze ce a mai rămas din presa ROMÂNEASCĂ”, scrie Simion Todoca, în materialul intitulat mai mult decât sugestiv „Jurnalismul. Meserie sau mod de a fi?”. Și Ioan Weisl este prezent în cuprinsul votumului, cu o poveste despre inginerul care a fost și felul în care a intrat într-o profesie care, la prima vedere, pare departe de inginerie; doar pare. Elementele comune – rigurozitatea, precizia, verificările repetate, exactitatea – au venit odată cu inginerul Weisl într-o carieră marcată de consistență și fundamente solide. „Oricărui tânăr care mi-ar cere părerea dacă să îmbrățișeze sau nu această frumoasă, dar foarte grea meserie care este jurnalismul, i-aș recomanda cu mâna pe inimă s-o facă, dar cu multă responsabilitate”.
Ioan Dorel Zăvoian amintește cititorilor, din experienţă proprie, că presa așa cum o știm a supraviețuit prin timpuri în care „orice greșeală politică, orice încercare de a pune în discuție linia partidului era sancționată cu excluderea din facultate și, pentru afirmații mai grave, cu închisoarea”. Greu de imaginat într-o lume care se exprimă cum și când vrea și pentru care libertatea de exprimare este de la sine înțeleasă…
Volumul „Jurnaliști arădeni – selfie” poate fi deopotrivă un roman cu personaje bine conturate, bazat pe fapte reale, într-atât este de încărcat de treceri spectaculoase prin timpuri și situații, și un film documentar care spune atât de mult despre cantitatea enormă de curaj și de neclintire în principii care stă la baza unei adevărate cariere în jurnalism.

Roxana Istudor
(Revista UZP nr. 27/2022)

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*