default-logo

Războaiele nu au învingători

În viaţa unui popor orice război este o tragedie.
Tatăl meu a fost mobilizat de sovietici când abia împlinise 18 ani. Vânat, împreună cu ceilalţi flăcăi ai satului care se ascundeau în pădurile de la Chircăieşti, de organele NKVD, acesta a fost trimis pe front – cum sovieticii, conform legislaţiei internaţionale, nu aveau dreptul să facă mobilizări pe teritoriile ocupate – în vagoane, pe care noii stăpâni ai Basarabiei scriseseră: „Добровольцы едут на фронт!” („Voluntarii pleacă pe front!”).
Din cei peste 20 de verişori, cu care plecase la război, în sat s-a întors numai tata, dar şi el – fără de un picior.
Basarabenii au fost folosiţi drept carne de tun în luptele cele mai grele: la Königsberg, la cucerirea Budapestei, la eliberarea Pragăi, la asaltul Berlinului.
Consăteanul meu, moş Ion Ciortan, mobilizat de la coarnele plugului, mă ruga acum mai mulţi ani să-i spun cum arată Chişinăul.
– Că iată, zicea el, Budapesta am văzut-o, Berlinul l-am văzut, dar Chişinăul încă nu l-am văzut.
Un război e o tragedie în viaţa unui popor. Victoria era necesară.
Dar ea a fost plătită prea scump. Cu enorm de multe jertfe inutile.
La război – ca la război: ostaşii ba înaintează, ba se opresc, ba se retrag. Principalul, crede un bun comandant de oşti, este să fie păstrate vieţile ostaşilor. Numai la sovietici ele nu costau nimic.
În acest sens generalii sovietici au fost nişte criminali. Ei au trimis la moarte sigură milioane de ostaşi. Ordinul numărul 227 emis de Stalin la 28 iulie 1942 „Ни шагу назад” au făcut ca „politrucii” şi organele NKVD sau detaşamentele speciale „Smerş” („Смерть шпионав”) să extermine mai mulţi ostaşi sovietici decât au împuşcat nemţii de-a lungul întregului război.
Armata germană a pierdut pe toate fronturile 5 milioane de soldaţi, iar sovieticii – doar pe frontul cu nemţii – au sacrificat 40 de milioane de oameni. Unul la opt!
Ca nu cumva soldaţii sovietici să facă un pas înapoi – în spatele acestora vegheau detaşamentele de represalii.
Comandantul care dădea ordin de retragere era împuşcat. Cine cădea prizonier era pus la zid sau trimis în lagărele din Siberia.
Tatăl meu îmi povestea că atunci când se dădea ordinul de atac şi soldaţii – cum ploua cu sute de gloanţe la fiecare centimetru pătrat – ezitau, „politrucul”, împuşca vreo 34 dintre „fricoşi”, şi-atunci ei îşi ziceau: „Ori nemţii mă împuşcă, ori „politrucul” mă lichidează” – şi frica îi făcea curajoşi: se ridicau şi porneau la atac…
„Вперед, за Родину, за Сталина!” era comanda.
Acei bieţi moldoveni au aflat cu mult mai târziu sensul acestor fraze, pentru care plăteau cu viaţa.
Capul de pod Şerpeni a fost cucerit cu mari jertfe, la 5 mai 1944.
Aici au căzut mii de ostaşi sovietici şi câteva sute de ostaşi germani.
Specialiştii militari afirmă că acelaşi cap de pod putea fi luat cu mult mai puţine victime.
Generalii N. Berzarin şi V. Ciuikov făceau economie doar de muniţii, nu şi de oameni.
Aceştia din urmă erau trimişi aproape cu mâinile goale contra duşmanului.
Mii de ostaşi erau ridicaţi în atac contra unei singure mitraliere.
Revista electronică „Колокол” de la 20.01.2004 vorbeşte de asaltul înălţimei Zeel, relatat de către unul dintre comandanţii militari sovietici. Acesta a rugat comenduirea ca mai întâi să fie aplicată artileria, dar fiind ameninţat de Jucov că va fi împuşcat dacă nu ia dâmbul, şi-a dus soldaţii la atac. În cele vreo zece asalturi ale înălţimii, unde se afla o ambrazură, au căzut peste 700 de ostaşi. Când în sfârşit reduta a fost cucerită din ea au fost scoşi doi soldaţi nemţi. Unul dintre ei a fost împuşcat pe loc, iar celălalt, când a văzut muntele de leşuri – de unul singur împuşcase cu mitraliera sa peste 700 de sovietici – a înnebunit. Jukov nu putea să lupte decât astfel: cu sute de ostaşi jertfiţi pentru un singur neamţ… Şi nu întâmplător.
Primul său ordin acest „erou” al războiului mondial l-a primit pentru că scăldase în sânge răscoala ţărănească din regiunea Tambov în 1921. Pe atunci comanda doar un escadron. Iar ultimul său ordin cea de-a patra stea de Erou al Uniunii Sovietice mareşalul – pe când era ministru al Apărării al URSS – l-a luat în decembrie 1956: pentru înăbuşirea revoluţiei anticomuniste din Ungaria.
De ce unui individ care omoară un singur om i se spune criminal, iar altuia care omoară sute de mii – nu?!
Un alt „mare comandant” de oşti – generalisimul Stalin – care n-a fost nici o zi pe front, nepărăsindu-şi cabinetul său din Kremlin pe toată durata războiului – a dat ordin ca, mai ales în prima parte a războiului, toţi prizonierii să fie împuşcaţi.
Din cei 90 000 de prizonieri ai armatelor germane conduse de Paulus la Stalingrad au supravieţuit 8 000. Ceilalţi au fost lăsaţi să moară de foame, de frig sau de gloanţe, în fata plutoanelor de execuţie.
Deşi Armatele Române trecuseră de partea aliaţilor la 23 august 1944, sovieticii au continuat să-i facă prizonieri pe noii lor aliaţi – câteva sute de mii de ostaşi români – până către sfârşitul lunii septembrie, trimiţându-i în Siberia.
Armatele române au eliberat Bucureştii de nemţi la 23 august, iar armatele sovietice au eliberat Chişinăul – la 24 august.
Pentru această faptă nu Berzarin, Ciukov sau Tolbuhin au fost decoraţi cu Ordinul „Pobeda”, – cea mai înaltă distincţie militară sovietică – ci regele Mihai al României.
Lucreţiu Pătrăşcanu, unui dintre conducătorii Partidului Comunist Român, avea să mărturisească ceva mai apoi că sovieticii nu au fost deloc încântaţi de actul de la 23 august, preferând să ocupe ei România, ca să poată mai apoi justifica clauzele grele ale armistiţiului înaintat României (despăgubirile de război aveau să fie fixate ulterior la suma astronomică de 300 000 000 de dolari).
Războiul dintre URSS şi Germania n-a fost războiul nostru.
A fost o bătălie între cele două fiare: fascismul şi comunismul, două feţe ale uneia şi aceleiaşi medalii.
Şi aici ar fi cu cale să ne întrebăm: de ce crimele lui Hitler sunt calificate drept crime contra umanităţii, iar crimele lui Stalin – fapte de eroism?!
Cu atât mai mult că istoricii vorbesc tot mai mult în ultimul timp de faptul că Hitler a fost nevoit să atace ţara lui Stalin la 22 iunie 1941. Pentru că Stalin intenţiona să-l atace pe Hitler – ca să elibereze Europa de fascism şi să resădească în locul lui comunismul, fixând şi ziua când urma să pornească războit contra lui Hitler: 12 iunie 1941, pe care, în urma unor împrejurări – a mutat-o pentru începutul lui iulie, întârziind irevocabil. (Vezi în acest sens cartea de documente semnată dl Victor Suvorov „Spărgătorul de gheaţă” ş.a.)
Orice război e o tragedie în viaţa unui popor.
Chiar dacă acesta atacă sau se apără.
De la acel război devastator au trecut 60 de ani.
Şi ruşii, şi nemţii, şi italienii, şi românii, şi ungurii şi celelalte popoare care au fost nevoite să ia parte la această conflagraţie au fost jertfe ale conducătorilor care i-au impus să lupte.
Pentru ca viii să se împace între ei definitiv – e timpul să-i împăcăm pe cei morţi, de sub ţărâne, în primul rând.
Aşa cum fac popoarele civilizate.
La Şerpeni era cel mai logic dacă s-ar fi inaugurat un memorial, nu în cinstea ostaşului sovietic, ostaş al unei ţări dispărute de pe harta lumii, ci unul în amintirea tuturor celor căzuţi în cel de-Al Doilea Război Mondial.
Şi-atunci buneii şi taţii le-ar fi fost cu adevărat recunoscători fiilor şi nepoţilor lor pentru că în 60 de ani care au trecut de le acel prăpăd s-au lecuit de ură.
La Şerpeni în aceste zile vor fi expuse rănile războiului.
Iar Nicolae Iorga atenţiona: „Nu vitejii, ci cerşetorii îşi expun rănile”.
Şi aici cum să nu fii de acord cu cei care afirmă că moldovenii ar fi nu doar poporul cel mai sărac din punct de vedere economic din Europa, dar şi cel mai sărac cu duhul?!

 

Nicolae DABIJA

19 august 2004

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*