Nu sunt, recunosc, un eurosceptic și, cu atât mai puțin, m-aș regăsi între adepții unui așa-numit Roexit. Asta nu înseamnă, însă, că subscriu și susțin poziția de drepți smirnă pe care unii formatori de opinie ne îndemnă să o luăm atunci când, la Bruxelles sau la Strasbourg, ni se transmit decizii sau doar îngrijorări, urmate de recomandări cu ton de avertisment care au la origine anumite interpretări tendențioase, incorecte privind procese, fenomene și tendințe din societatea românească. Am, în acest sens, un oarece avantaj care constă în aceea că, în perioada denumită în mod curent a negocierilor de aderare, precum și ceva timp după aceea, am lucrat în cadrul direcției de afaceri europene și relații internaționale a unui minister direct implicat în atât de încărcatul ,,dosar JAI’’(justiție și afaceri interne).Acesta fiind, după cum se cunoaște, ultimul dosar finalizat pentru ca țara noastră să devină membru al Uniunii Europene. Situație care mă face să îi dau în mod necondiționat dreptate profesorului Adrian Năstase, premierul în al cărui mandat s-au purtat și s-au încheiat cu succes aceste negocieri, care a spus că ,,noi, cu o anumită Uniune Europeană am negociat și cu totul cu altă Uniune Europeană aveam acum de–a face’’. Exemplul cel mai la îndemână fiind dat de maniera absolut incorectă în care decidenții UE au schimbat regula jocului în chestiunea admiterii țării noastre în Spațiul Schengen. Dar, din păcate, acesta nu este singurul care merită adus în discuție. Argumente foarte pentru care consider că opinia publică din țara noastră trebuie să fie informată, în mod constant și corect, în legătură cu deciziile luate în forurile comunității europene care au un cert impact asupra României. Altfel spus, influență, înrâurire, dar care nu întotdeauna este una meritată și benefică.
Iată de ce apreciez în mod deosebit analiza pe care europarlamentara Carmen Avram a realizat-o pentru D.C.News și care a apărut sub un titlu extrem de sugestiv: ,Culise de la Bruxelles. Se fac JOCURI Pentru a se RĂZBUNA.ARMĂ împotriva României’’( am reproduc întocmai grafia folosită pe pagina D C News.). Este vorba, după cum cred că se înțelege, despre acordul provizoriu de la nivelul Parlamentului European care condiționează alocarea fondurilor europene de ceea ce decidenții numesc ,,respectarea statului de drept’’. Idee care, de principiu, nu poate decât să fie susținută și promovată. Dar, cu câteva condiții sine qua non pe care europarlamentara română, Carmen Avram, le examinează și le numește în mod deschis, argumentat și fără eschive de protocol.
Prima ar fi ca această condiționare să aibă la bază un document al Uniunii Europene, eventual un tratat. Document care să stipuleze ce se înțelege, în vocabularul comunitar, prin statul de drept și care anume sunt indiciile că acesta nu este respectat. Or, după cum o spune tranșant Carmen Avram, un asemenea document lipsește, iar, în lipsa lui, există posibilitatea unor abordări parțiale și, mai rău , partizanale, ale noțiunii respective. Ceea ce poate conduce la sancțiuni incorect fundamentate prin care unui stat membru al UE i se refuză finanțarea europeană, deși acest stat contribuie corect și consecvent la bugetul comunității europene.
Cea de a doua observație pe care o formulează europarlamentara noastră, Carmen Avram vizează o altă neclaritate în ceea ce privește organismul, forul european investit să controleze- mă rog, să monitorizeze- respectarea statului de drept. Neclaritate care este strâns legată de absența documentului cadru despre care discutam mai înainte, document care poate să ofere baza unei asemenea acțiuni de supraveghere și, eventual, de sancționare, a abaterilor de la norme.
Cea de a treia observație este, de fapt, consecința efectelor cumulate ale celor două lacune anterior menționate, în sensul că trebuie foarte serios luată în calcul posibilitatea ca aceste condiționalități, care vor opera pe un teren minat de echivoc și de lipsă de rigoare, să fie folosite ca ,,armă în luptele politice interne’’ din state membre ale Uniunii Europene. Supoziție mai mult decât rezonabilă în sprijinul căreia Carmen Avram aduce situația din Bulgaria vecină, deși foarte la îndemână i-ar fi fost să se refere la chiar la exemplul românesc. Nu a făcut-o, însă, și bănuiesc și de ce, adică spre a nu fi ea însăși învinuită că a folosit această mențiune tot ca pe o ,,armă în luptele politice interne’’. Fapt pe care Carmen Avram îl evidențiază atunci când notează că ,,noi (europarlamentarii aleși pe listele PSD n.n.) deși am fi putut anul acesta multe lucruri împotriva Guvernului’’, totuși nu au făcut așa ceva pentru a nu da posibilitatea ca România să fie implicată în jocuri subterane de interese care se practică sub acoperirea unor patetic declamate principii ale coeziunii europene. Nu au făcut-o ei, europarlamentarii români din familia S&D, dar uite că o fac cu sârg și cu folos alți europarlamentari aleși pe lista altor formațiuni politice din scumpa noastră patrie. Europarlamentari români doar cu datele din cartea de identitate, al căror model și mentor este Monica Macovei, care oferă, pe bandă rulantă, materia primă celor care vor cu orice preț( dar, oare, chiar cu… orice preț?) să facă din România ,,elevul problemă’’ al înaltei școli de democrație care se vrea a fi Uniunea Europeană, sub sceptrul PPE. Din fericire, însă, mai avem și europarlamentari care promovează și apără atunci când este cazul, opțiunile și valorile Românei Europene. Iar dacă tot am citat exemplul de rușinoasă amintire al europârâcioasei Monica Macovei, dați-mi voie că citez ca aflate la un admirabil antipod cu respectiva pe europarlamentarele române Maria Grapini și Carmen Avram. Care au ca punct permanent și distinct pe agenda de lucru susținerea unei imagini corecte și nepărtinitoare asupra realităților românești, ca și sancționarea morală a inadvertențelor- mai mult sau mai puțin… neintenționate! – colportate, la Bruxelles sau la Strasbourg, mai ceva decât, pe vremuri, la Înalta Poartă.
Concluzia salutarei și convingătoarei demonstrații inclusă în fapte pe care ne-o supune atenției Carmen Avram este aceea că, în actuala sa formulare, decizia Parlamentului European, care condiționează accesul statelor membre la finanțare din fondurile comunității de respectarea statului de drept, este ,,o decizie laxă’’. Apreciere cu care sunt întru totul de acord și pornind de la care îmi permit să formulez o singură întrebare: este laxitatea deciziei Parlamentului European o scăpare neintenționată sau ascunde o rigiditate, o voință de fier, a unor cercuri de influență care au nevoie de paravanul ei pentru a-și realiza interesele? Așa încât, până la urmă, totul depinde de cine are cuvântul hotărâtor atunci când trebuie stabilit cui i se aplică, cu maximă fermitate desigur, o asemenea decizie flexibilă. Sau, după caz, mai multe decizii, una mai (in)flexibilă decât alta…
Șerban CIONOFF