default-logo

„Unde sunt cei care nu mai sunt?”. Moșii de toamnă, într-un sat din Ardeal

           Moșii de toamnă sau Sâmbăta morților este o zi importantă pentru creștinii ortodocși, fiind ziua când Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă slujbe de pomenire a celor care nu mai sunt printre noi. Conform acestei tradiții, și în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Mărtănuș, creștinii s-au adunat cu mic cu mare pentru a aprinde o lumânare și a înălța rugăciuni. Mesele au fost neîncăpătoare pentru câte daruri s-au adus spre pomenirea celor dragi. Cineva din comunitate spunea că „niciodată nu au fost așa mese pline” la biserica lor. După slujba oficiată de preotul paroh Dumitru Trofin, care peste două zile împlinește un an de când a fost numit păstor de suflete al acestei comunități, bunătățile au fost împărțite celor prezenți.

        Partea răvășitoare a acestei zile a fost slujba de pomenire oficiată pentru moșii și strămoșii acestei comunități și  în cimitirul vechi aflat pe un deal la marginea pădurii, în fața unei troițe înaltă de vreo doi metri, ridicată în urmă cu vreo nouă ani prin jertfa doamnei învățătoare Suvejan Maria, după cum avea să aflu chiar de la fiica acesteia, doamna Mirela Suvejan. Pe o placă metalică, în mod simbolic, au fost trecute câteva nume pe care bătrânii satului și le-au amintit că ar fi îngropate în acest loc.

        Într-una din vizitele mele la Mărtănuș mi-am exprimat dorința de a vizita cimitirul, dar mi s-a spus că „nu am ce vedea”. Am urcat curioasă și încrezătoare pe cărarea ce suie și tot suie parcă-n cer la Dumnezeu. La marginea pădurii, în imediata apropiere de „Poenița  Uței – loc de popas unde se odihneau străbunii când veneau cu legătura de lemne din pădure, ori cu un șorț de bureți” după cum îmi povestea „tanti Revecuța”, cea mai vârstnică femeie a satului. Tot prin bunăvoința dumneaei am aflat că cimitirul ortodox este mai vechi decât biserica. E și logic să fie așa, de aceea am și întrebat. Undeva trebuiau să fie îngropați! „Până străbunii noștri s-au hotărât, drăguții de ei, cât s-au chinuit cărând piatră cu  brațele ori în spate, lumea mergea la biserica din Brețcu, dar cei care mureau erau înmormântați aici.” Mă cutremur la gândul că sub picioarele mele ori pe unde am călcat se află osemintele multor generații și nu-mi mai vine să mă mișc.

         Sunt puțin consternată de noutate. În mintea mea se țes scenarii. Nerăbdătoare să aflu mai multe, întreb: cum reușeau să urce cu cel mort aici? Mașini nu erau, nici căruțe nu prea… „Urcau, urcau! Și aveau și mărul care era împodobit. Se făceau colaci din 15 kg de făină și se agățau în măr, nu ca acum cu napolitane și bombonele.” „Mărul” la care face referire este cu siguranță pomul pomenilor care se obișnuiește și acum a se împodobi cu fructe și dulciuri prin unele zone ale țării.

      Cimitirul – un loc pustiu și denivelat, îngrădit de curând cu gard de sârmă printr-un proiect depus de către preotul Dumitru Trofin, care a obținut aprobare și sprijin financiar din partea primăriei din Brețcu în aproape o lună de la depunerea lui. Cu ajutorul unor familii bune de creștini care au contribuit nu doar financiar, ci și prin muncă fizică, locul prinde contur de ceva ce vrea să semene cu un loc de veci. Un mormânt nou, de granit, îmi dă senzația de un nou început…

       În locul crucilor pe care mă așteptam să le văd, așa cum este firesc într-un cimitir, am dat de câteva buchete de flori așezate din loc în loc, acolo unde bătrânii satului își mai aminteau că fusese îngropat cineva drag, cândva. Unii au aflat chiar astăzi că în anumite parcele aveau rude îngropate acolo. E prima dată când văd și aud așa ceva. E cutremurător și greu de înțeles ce s-a petrecut de-a lungul vremurilor. În tot spațiul, cu siguranță plin de cruci cândva, a rămas un ciot de cruce fără inscripții ca un strigăt venit din fundul pământului și o cruce de piatră înclinată datată la 1937.

       „Unde sunt cei care nu mai sunt?” mă întreb în timp ce privesc alături. În dreapta intrării, cimitirul catolic, frumos aranjat, cu morminte trainice, candele și flori depuse de Ziua Luminației sărbătorită în Ardeal pe 1 noiembrie. Nu știu de ce mintea îmi fuge la cimitirul din Valea Uzului și alte scenarii își fac loc…

      Fiindcă o am alături pe cea mai vârstnică creștină alături de mine, întreb: Aveți morți aici în cimitir? „Da, cum să nu! Am! Mătuși, verișoare, unchi!” … Nu mai știu dacă a spus și părinți. Am rămas uitându-mă când la locurile pe care mi le arată și-mi spune că au fost îngropați cei dragi cândva, când la mâinile ei scorojite de ani. Dar acolo doar iarba crește… Sufletul ei miroase a dor, a lacrimă împământenită aici, pe acest deal al oaselor. Mă uit după ceilalți. Fiecare caută pe cineva drag. Înghit o mare de lacrimi. Mi-e foarte greu să îndur, să înțeleg, să fac lumină… Trebuie să existe o explicație, deși nu știu dacă îmi folosește la ceva. Întreb: unde sunt crucile? Ridică resemnată din umeri. Ochii ei sunt umezi ca picăturile unei ploi de vară în timp ce-mi spune. „Cineva le-a scos și a făcut focul cu ele. Ce știm noi? Știe bunul Dumnezeu…”.

     Dar eu nu știu și mă tot întreb cine poartă această mare vină? Nu ar trebui să fim mai atenți să ne conservăm istoria locului pentru a nu mai lăsa loc de îndoieli și răstălmăciri despre existența românilor pe aceste meleaguri? Dacă Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a împlinit anul trecut 225 de ani, întreb iarăși și întrebarea îmi răsună ca un ecou: „Unde sunt cei care nu mai sunt?!”.

Mihaela Aionesei

Târgu Secuiesc

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*