Cercetător vreme de două decenii la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele și alte două în calitate de
redactor și tehnoredactor la Editura „Anima” (dar și „șofer, portar și tot ce a mai fost nevoie”, cum spune în eseul inaugural „Frumusețea sufletească”), d-na SUZANA HOLAN, clujeancă, dar retrasă azi la Baia Sprie, ne trimite o lucrare din mai multe puncte de vedere interesantă, inclusiv din acela al urgenței cu care ne face cunoscute provocările lumii în care trăim acum, la cumpăna dintre milenii, de o crucială însemnătate în toate domeniile, de la organizarea statală și formele de regim politic, stadiul cercetărilor științifice și al realizărilor cultural-artistice, cu accent pe cunoașterea și cultivarea „sufletului”, până la ritmul galopant și nivelator al globalizării.
Spirit cartezian și critic, adică minte destul de limpede în a vedea cu măsură și echilibru toate acestea, autoarea dovedește, în eseurile din partea a doua a cărții intitulată „Scrieri preliminare” (pp. 279-373), și acel ésprit de finesse în interpretarea unor concepții cultural-științifice, valori, paradigme, interconexiuni. Și toate astea printr-o acumulare lentă și așezată de cunoștințe din varii domenii ale cunoașterii și experienței umane.
Teza cardinală a acestei cărți de format academic este aceea potrivit căreia lumea în general se află dominată mai mult de o „cultură a minții” prin atâtea extraordinare realizări, excedând, însă, cu mult, ceea ce d-sa numește „o cultură a sufletului”, care, din păcate, „în foarte puține locuri ale lumii se mai păstrează”.
„Am ajuns să cred – mărturisește undeva autoarea – că omenirea ar trebui să-și regăsească această cultură a sufletului, ca să se salveze din derapajele sale din ultima vreme, din riscul de a distruge natura și din riscul de a se distruge pe sine însăși, chiar. Altfel spus, omul ar trebui să-și cultive și partea sufletească a relației sale cu lumea, chiar dacă aceasta nu este pe deplin conștientizabilă, chiar dacă ea ține de ceea ce psihanaliza numește inconștient. Omul nu ar trebui să-și cultive doar partea conștientă, mentală, a psihicului său, ci și partea sa sufletească, dat fiind că numai un om cu sufletul deschis către lume poate trăi într-o adevărată armonie cu ea. Relația strict mentală cu lumea, caracteristică modernității, este în principal a celor care vor să trăiască doar profitând de cele din jurul lor, care nu-și pun problema că ar trebui să învețe să se integreze armonios în lumea din care și ei fac parte. Mintea dă, prin gândire, o imagine bine definită — ce e drept —, dar numai parțială a lumii, pe când un suflet deschis către lume, cu tot nedefinitul lui, îl adaptează pe om — prin iubire! — la toate cele din jur, atât la natura care îl hrănește și îl adăpostește, cât și la semenii printre care trăiește.”
„România profundă” este un asemenea loc în care „armonia” minții cu sufletul mai poate fi vizibilă în realități și manifestări ale vieții de zi cu zi. Provenind dintr-un orizont spațial și spiritual distinct, autoarea este mândră de zestrea păstrată în suflet cu toate tradițiile și acel spiritus loci, după cum constatăm din câteva zeci de pagini intitulate „Povestiri maramureșene” (evocând scene de viață concretă, peisaje și oameni în care încă se mai oglindește adâncimea unui mod de viață, parte din acea „Românie profundă”, și nu pervertită, falsificată, politizată, scindată, denaturată, fardată până la ipostaze caricaturale…
„Eufonia regăsirii meleagurilor copilăriei” se împletește, încă din primul capitol, cu rezumarea conținutistică din sintagmele reținute pe marginea paginii:„aurul din sufletul oamenilor”, „francezi care iubesc Maramureșul”, „neamț devenit maramureșean”, „oameni care iubesc România”, „și totuși românii sunt denigrați”, „căutarea unei explicații”…
Mărturisind de la început, conform pregătirii sale de „fizician”, că are „o slăbiciune pentru teorie”, dna Suzana Holan se hotărăște, iată, să-și împărtășească și altora „concluziile”… În încercările de „a înțelege frumusețea sufletească a celor din România profundă”, d-sa amintește de două nume ilustre: Constantin Brâncuși și Constantin Noica. Lui Constantin Brâncuși – în aceeași parte a doua – îi dedică mai multe eseuri sub genericul Despre Constantin Brâncuși:„Întâlnirile mele cu opera lui Constantin Brâncuși”, „Marea Petrecere”, „Brâncuși și Creația”, „Ansamblul de la Târgu-Jiu”. Iar în Despre Constantin Noica, avem vreo 30 de pagini de memorialistică ce aduce mai mult a jurnal, în care este evocată atât întâlnirea cu marele filosof la Păltiniș, într-o zi, când veniseră acolo nepotul cu nevasta și copiii, dar și un „tinerel ciudat” din Italia, doctorand la Paris, care-i adusese gânditorului o scrisoare din Anglia(cu precizarea de subsol că tânărul doctorand „i-ar fi adus o scrisoare de la Ion Rațiu”)…Tânăra Suzana devenise una din simpatiile filosofului, ea organiza prin 1985, acolo la Măgurele, împreună cu colegii, un ciclu de conferințe „Interferențe” (publicate în „Cartea Interferențelor”, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1985). Noica o întreabă de „conferința Blandianei” și spune că, în privința apariției unui nou volum, nu ar fi de acord: „Conferințele da, cartea nu. Nu reușești niciodată la fel de bine a doua oară.” Astfel de gânduri și „teme de-ale Moșului” (cum îi zice) autoarea le va regăsi în lucrările acestuia. Îl vizitase, apoi, tot în ideea de a-i obține colaborarea la culegerea respectivă, găsindu-lîmpreună cu „câțiva ucenici filosofi”: „M-a așezat pe marginea patului – adică la locul de cinste în cămăruța lui -, a luat un scaun, s-a așezat vizavi de mine și m-a luat la întrebări. Ținea sumarul cărții pe genunchi și mă întreba de fiecare conferință (…) A durat ore în șir (…) Nicolae ședea pe niște butuci în fața sobei și i se făcuse milă de mine. Vedea că am obosit peste poate…” Apoi, filosoful și-a invitat vizitatoarea la cafea. Astfel „trecuse examenul”, va afla aceasta la Gura Râului, din gura mamei doctorului Manta (unul din medicii săi): „Ei, atunci înseamnă că v-a adoptat.” Altă dată, Noica îi recita dintr-o poezie de Nichita versurile: „N-ai să vii și n-ai să morți/ N-ai să șapte între sorți/ N-ai să iarnă, primăvară/ N-ai să doamnă, domnișoară.” De fiecare dată, când era în preajma lui, autoarea mărturisește că „era amuțită de vraja Moșului”: „Nu de filozofia lui, și nici măcar de vorbele lui, propriu-zis, ci de acel cea nedefinit care te făcea să te luminezi interior cum poate nici n-ai fost vreodată…” Prima oară îl văzuse atunci când „a ținut o prelegere despre adevăr și exactitate la noi, la fizică teoretică”, în sala de seminar, arhiplină: „Vedeam de acolo (rămasă în picioare, lângă ușă) profilul lui tăios, ascuțit, cu sclipiri de pasăre răpitoare, alternând cu câte un zâmbet blând, bun, smerit, înclinat spre public”…
Într-o rememorare așa-zis joyceană, amestecând amintirile ante cu vizita de pietate făcută la 1 noiembrie 1988, când, la un an de la moartea filosofului, ucenica merge să depună flori pe mormântul de lângă bisericuța de lemn, autoarea realizează cu discreție o emoționantă scriere aproape reportericească despre legendara personalitate a „machidonului” de la Păltiniș, loc înzestrat peste timp cu această aură de indimenticabilă noblețe spirituală.
Apropierea de Noica, desigur, nu rămâne, însă, o atitudine lipsită de rezonanță, căci în aceeași parte a lucrării sunt reproduse câteva eseuri, în care apare aceeași armonioasă împletire a spiritului analitic cu cel de finețe: Zeii Greciei și conceptele psihologiei analitice,Basmul Păsării Măiestre, povestit celor de astăzi, Teorii despre fenomenul totalitarist.În legătură cu acest din urmă eseu, ne vin în minte cuvintele spuse de Noica cu „mare tristețe” și auzite de tânăra vizitatoare, îngrozită: „Când va cădea Ceaușescu, România se va destrăma… Va rămâne poate doar limba…”
Constantin Brâncuși, însă, a constituit o dragoste pentru mai multă vreme, după cum aflăm din culegerea de eseuri „Despre Constantin Brâncuși”. Sunt amintite cele „cinci” întâlniri cu opera marelui Brâncuși, prima fiind cea din 1969, la Muzeul de Artă Modernă din Paris, când lucrările artistului se aflau încă îngrămădite într-un spațiu de la subsolul muzeului. Complet „nepregătită” pentru asemenea întâlnire, vizitatoarea a ieșit de acolo plângând, neînțelegând ce i se întâmpla: „Operele lui Brâncuși, întâlnite pentru prima oară, produc cutremurare în sufletele oamenilor. Răscolesc registre sufletești adânci.” Apoi, în 1970, vizitează expoziția organizată la București de muzeul Național de Artă, fascinând-o „Broasca țestoasă zburătoare”. A treia întâlnire, cea din 1985-86, este marcată de cartea lui Sergiu Al.-George despre Eminescu, Blaga, Brâncuși și Eliade, ilustrând afinitățile acestora cu filosofia indiană. Cu acest prilej, autoarea a scris un eseu de trei pagini în care încerca să-și explice „întreaga operă a lui Brâncuși”, lucrare adusă la cunoștința lui Noica, „filosoful retras pe vârf de munte”, care, pierzându-și „o după-masă întreagă cu mine”, a judecat „până la detaliutextul, criticându-mă, de pildă, că pun alături, în aceeași propoziție, neologisme și neaoșisme”, interesat fiind mereu de „cum argumentezi toate astea?” Autoarea nu putea „argumenta”, spunând că „simte” doar, filosoful rămânând „desigur nemulțumit de răspunsul meu”… Textul, purtând titlul „Marea petrecere”, sugera „marea petrecere a fiecărei ființe umane, care trece, rând pe rând, prin mentalitățile tuturor vârstelor” (traducând pe atunci lucrarea lui Carl Gustav Jung, Lebenswende/ Răscrucea vieții, autoarea mărturisește că era sub influența teoriei jungiene privind „psihologia vârstelor”). O nouă întâlnire cu opera lui Brâncuși are loc prin 1990, după „marea cotitură” în destinul țării, când din fizician autoarea devine editor, dorind ca sigla Editurii Anima să fie „Cumințenia pământului”, multă vreme „un mister”, dna Holan făcând prima apropiere a statuarei brâncușiene de zeița Maat din Egiptul faraonic…. Și, nu în ultimul rând, al cincilea prilej de a se apropia de opera lui Brâncuși l-a constituit editarea monografiei lui Matei Stîrcea-Crăciun, „Brâncuși, limbajele materiei. Simbolism hylesic: studiu de hermeneutică a sculpturii abstracte” (Ed. Anima, 2010). Am comentat și noi lucrarea în discuție, mai apoi altele ale aceluiași interpret, găsind-o prea specios-tehnicistă în fantezismul hermeneuticii asumate, „prea analitică, cu prea mare precizie, cu o mare atenție pentru detalii, care mă făceau uneori chiar să zâmbesc”… Așadar, după douăzeci de ani de muncă de editor „mi-a fost dat să mă pot retrage, măcar parțial, din activitate (…), să fac ce îmi place și că voi încerca, în primul rând, să-l înțeleg pe Brâncuși, să înțeleg cum de m-au tulburat atât de adânc «întâlnirile» cu el.”
„Totul începe cu începutul” la Brâncuși, scrie dna SuzanaHolan în „Marea petrecere”, căci mai întâi au fost Somnul, Muza dormind și Capul de copil dormind, toate forme ale OVOIDULUI, „un ovoid neștiutor de sine, asemenea ovoidului cosmic matern” (ca în Sculptura pentru orbi – o totală nediferențiere). Din acest ovoid „vor izbucni mai târziu entuziasmele adolescentine”, avântându-se apoi spre absolutul înalt Păsările măieste. Dar, din ovoiul inițial, mai întâi au fost: Nou născutul, apoi Țipătul, pe urmă Păsăruica („ovoidul deja ridicat în capul oaselor și retezat ușor de o primă apăsare a lumii”). Și abia pe urmă vor veni Păsările, de la „Măiestre” la „Păsările în spațiu” (în marmoră albă, neagră și bronz), o serie întreagă de-a lungul căreia Brâncuși stilizează necontenit, mergând pe esențializare, pe „dematerializare” până la ideea de zbor, de ridicare filiformă în absolut…
Interpretată astfel întreaga statuară brâncușiană nu ar fi decât „povestea petrecerii”, săpată în piatră, exprimând așadar o poveste a „vârstelor”, până la Coloana fără sfârșit ale cărei elemente ar aminti de „Torso de tânără fată”, verticalitatea fiind a acelei „Torso de băiat”. „Căci cerul și pământul, yang-ul și yin-ul, masculinul și femininul nu se separă decât ca să își caute, apoi, cu înfrigurare, unirea într-un tot, ca să se reîntâlnească în încleștarea dramatică a unui cuplu de contrarii în: Sărut. Și de aceea coloana devine Coloană a Sărutului…”
Este aceasta o interpretaresui generis, opera statuară a lui Brâncuși având o altă cronologie, de la sculptura figurativă a începuturilor, la anul marii cotituri din 1907 (Sărutul, Rugăciunea, Cumințenia pământului), iar de aici la opera esențializărilor morfologice, la hieratica atelierului său de o fascinantă și indimenticabilă modernitate. Desigur, nu negăm o viziune ascensională a lumii sculpturale brâncușiene, de la ideea increatului sugerată de ovoidul „Începutul lumii”, la diferite ipostaze ale ridicării pe verticală, năzuind către absolut, către o cériște de idealitate și transcendență.
Interpretată astfel, ca „istorie a stărilor sufletești prin care trece omul de-a lungul vieții sale” dar și ca „apariție, exprimare și dispariție a unei idei”, cum se face – își pune întrebarea autoarea – „că viața și ideea au evoluții paralele?!” De bună seamă că procesul creației este un proces „similar” vieții oricărei creaturi. Însă pentru Brâncuși nu materialitatea „contează” (el modelează concretul, dar într-o anumită perspectivă, a de-materializării și reliefării simbolice trans-imaginale), ci ceea ce e dincolo de aceasta, sufletescul, esențialul, spiritualul.
Cât privește Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu, realizat în anii 1937-38, cu sprijinul Ligii Femeilor Gorjene în fruntea căreia se afla prezidentaArethie Tătărescu (soția prim-ministrului liberal, 1934-37), autoarea socotește că „neîntrecutul sculptor” a imaginat „o Cale lungă, o Cale a Eroilor lungă, o cale ce pleacă de la Jii, de la o masă joasă și rotundă precum cea de acasă, dar făcută spre veșnică amintire, nu din lemn, ci din piatră – precum cea din casa lui de la Paris, de lângă vatră [aceea era de ipsos, n.n.]. A închipuit pe urmă o cale ce trece mai întâi prin tihna locurilor dintâi, ale copilăriei din ogradă, spre a ieși apoi pe o poartă, pe o poartă ce este doar a plecării, și nicidecum a revenirii – nicidecum a vreunei reveniri în triumf, pe sub un arc de triumf – înapoi acasă. O cale ce merge apoi până la acel zăvoi [locul viran, cu fân, de la marginea urbei, de dinaintea cazarmelor, situat la capătul drumului care cotește spre cimitirele orașului: ortodox, catolic și al Eroilor, n.n.], unde ne e dat fiecăruia dintre noi – eroi sau ne-eroi – să ne ridicăm zvâcnind, cu eforturi zvâcnind, până la cerul nostru, până la acel petec de cer ce ni s-a dat pentru a fi ridicat, până la bolta ce avem fiecare nevoia – dar și obligația, poate – s-o ridicăm câte puțin mai sus, în viața asta a noastră.”
E în tot acest „parcurs de sanctuar” (Nina Stănculescu) un sens simbolic, de o anume ritualitate amintind de „ultima masă a Cinei Celei de Taină” și de trecerea, în Duminica Floriilor, a celui „mai exemplar dintre eroi, sărbătorit cu crengi de măslin, trecând prin poarta Ierusalimului (…), ridicându-se – de pe crucea sa – la cer… spre mântuirea noastră…”
Iată de ce, venind din străfundurile spiritului uman (din miturile aurorale ale umanității, ar zice Mircea Eliade) și ale unei tradiții arhaice românești, Brâncuși devine pentru autoare unul din reperele „României profunde”: „Brâncuși are acces la profunzimile acelea din care izbucnesc ideile. Nu a fost superficializat de școli – nu și-a pierdut sufletul originar, țărănesc, prin școlarizări «științifice», printr-o structurare a minții conform unor convenții. De aceea ajung operele lui esențe, de aceea ajung unele lucrări ale sale până la profunzimea simbolurilor religioase. De aceea este Pasărea măiastră, măiastră, pentru că știe de măiestria exprimării ideilor celor mai tainice…”
Iată și o frumoasă descriere a imaginarului Templu al Contemplării și Eliberării, cum l-a numit Ionel Jianou („temerar proiect” – Ion Pogorilovschi) pe care Brâncuși gândise să-l ridice la Indore (unde se va deplasa în decembrie 1937la începutul anului 1938), în memoria maharaneiSanyogitaDevi de curând decedată, soția lui YeshwanrRaoBahadur, maharajahul care în 1933 cumpărase, la Paris, chiar din atelierul lui Brâncuși, o „Pasăre” de bronz șlefuit, comandând alte două „Păsări în zbor” (marmoră albă și neagră):
„Templul Iubirii pe care a fost vorba să-l facă undeva în India [sub formă de ovoid uriaș], urma să fie decorat cu patru păsări uriașe [cele trei păsări străjuind urna cu cenușa maharaniei, n.n.], la care să nu poți ajunge decât printr-un bazin subteran, înot. Să ieși din ape – din apele inconștientului, ar fi spus Carl Gustav Jung -, la picioarele lor. Și de acolo, de jos, să le zărești pentru prima dată, ridicându-se înalte, spre cer. Adică, de fapt, spre cupola templului, care urma să aibă o singură deschizătură, sus de tot, o deschizătură într-așa fel făcută încât, atunci când pătrundeau razele soarelui prin ea, lumina să cadă tocmai pe capul, pe vârful câte unei Păsări, smulgându-i o bruscă strălucire, de parcă s-ar fi aprins.” (Brâncuși și Creația). Din lucrarea lui Ștefan Georgescu-Gorjan despre acest proiect (apărută postum grație Soranei Georgescu-Gorjan) aflăm că, sfătuindu-se cu inginerul-constructor al Coloanei, Brâncuși însuși i-ar fi spus, cu privire la mausoleul-ovoid: „Oul trebuia sa dea impresia că este depus pe iarba unei pajiști întinse, în fața Palatului maharajahului, ca și cum o pasăre misterioasă l-ar fi depus acolo, dispărând apoi spre înălțimile Himalayei.”
*
„După zece ani de trăit în Maramureș și după zece ani de lecturi diverse”, dna Suzana Holan realizează în această carte „o imagine a lumii” în care trăim, spunând ceva și despre „viitorul către care ne îndreptăm”. Admițând în înțelegere jungiană că psihicul uman este o entitate de „conștient” și „inconștient”, putem înțelege că relațiile omului cu lumea nu decurg doar prin „mintea” omenească, deținătoare de conștiință, ci și prin „sufletul” său, mult mai complicat și profund, rămas uneori incognoscibil. E, altfel spus, crede autoarea-fiziciană, ceva asemănător cu imaginea materiei, ea fiind și „corpuscul” și „undă”, conform mecanicii cuantice. Iar „undele” acestea, intrând în rezonanță unele cu altele, determină comportamentul „corpusculilor”. Tot astfel se produce interacțiunea undelor sufletești ale oamenilor, determinându-le comportamentul – „atât pe cel individual, cât și pe cel colectiv”. Însă omul modern, atât de cucerit și mândru de descoperirile minții sale, „a uitat complet de suflet”, uneori tăgăduindu-i existența… „Cunoașterea prin minte – scrie cu convingeredna Suzana Holan – nu poate reda imaginea lumii în deplinătatea sa, este nevoie și de cunoașterea prin comuniune, prin iubire a sufletului”. Iar educarea acestuia nu prin transmitere de cunoștințe se face, ci „prin rezonanța lui cu cultura, cu oamenii apropiați ori prin limbajul simbolic al religiilor ori al culturii umaniste”. Deși psihanaliza „a încercat” să ajungă la profunzimile sufletești de ordinul religiosului, religia este aceea care redă cel mai bine în limbajul ei simbolic „profunzimile sufletești”, depășind chiar, prin valențele tămăduitoare, psihologia.
Iar dacă suflet nu e – ne spune întreaga lucrare, în spirit paulin –, atunci nimic nu e, căci „omul lipsit de o cultură a sufletului trăiește după principiul profitului, și nu după principiul armoniei cu natura. Lumea concurențială, derivând din „principiul năvălitor”, este și ea o lume a profitului. Ajunsă aici, autoarea observă „de-meritul” ridicat în sus (vorba lui Eminescu) și scrie despre „instalarea la putere a elitelor false” și că, în general, omenirea lipsită de suflet „a ajuns grav distructivă”. Rar mai găsești pe glob locuri reflectând „mentalitatea tradițională” (în care se ținea cont de relațiile sufletești ale omului cu lumea sa), de aici și ideea „României profunde” pe care dna Suzana Holan o regăsește, acolo, în Maramureș (mai sunt, desigur, și multe alte locuri din țară engramate de duhul curățeniei și profunzimii).
O Românie „profundă” e care a văzut-o întruchipată în vechile legende românești („Miorița”, „Meșterul Manole”), în opera filosofică a lui Noica (care „și-a închinat toată opera filozofică încercării de a transpune vechea înțelepciune țărănească, implicit prezentă în vorbele și expresiile limbii române, într-un limbaj filozofic”) și, desigur, în opera lui Brâncuși.
O valoroasă „sinteză” între cultura minții și cultura sufletului avem, crede autoarea, în opera intelectualilor români interbelici, valori pierdute apoi prin discreditarea lor de către regimul comunist și cel post-comunist. Alături de aceste considerente deloc de neglijat, ba chiar de luat aminte, sunt de găsit în lucrarea de față și alte aspecte atingând idei filosofice, artistice, realități sociale, politice, economice, tehnologice etc., precum: paralelismul între psihologia abisală, fizica subatomică și înțelepciunea populară; consecințele revoluției tehnologice informaționale, utilitatea pe care vor s-o dea globaliștii noii tehnologii precum în ideologiile totalitariste; viziunea alternativă a distributiștilor bazată pe firme mici; asemănarea economiei distributiste a viitorului cu cea a satelor tradiționale… Desigur, autoarea crede că „însănătoșirea sufletească a oamenilor” este prima „condiție a trecerii la o economie colaborativă”, iar sufletele nu prin bătălii se educă „ci prin contaminare de la exemple bune”. Se cere „blândețe”, „smerenie”, „regăsirea frumuseții sufletești” pentru a face față atâtor provocări social-politico-economice, evitând cu înțelepciune „pericolul căderii în exaltări și îndârjiri extremiste”.
Toate aceste „lecții”, deloc paseiste și fără a fi idilic-etnosofice,constituie, desigur, într-o proiectivă etică ideală, un îndemn ca oamenii să-și regăsească fiecare „frumusețea sufletească” pierdută. Lumea întreagă, lăsându-se condusă de „aroganța minții”, de „lăcomii”, de „trufii”, de „egoisme și individualisme”, s-ar putea însănătoși, descoperind puterea și frumusețea „sufletului”, proprie lumii noastre tradiționale și care îi „arată omului calea spre o viețuire după principiul armoniei cu toate cele din jur”: „Unirea unor suflete bune, smerite, adunate laolaltă în conștiința valorii lor și demnității lor, le poate da acestora puterea de a rezista multor mari vicisitudini, ba chiar și capacitatea de a contamina și pe mulți alții, cu frumusețea lor sufletească.”
E o plăcere să parcurgi aceste pagini de „restaurare” umanitaristă a Omului concret, în registre teoretizante (dar cu exemplificări bine alese) despre „cultura minții” &/vs. „cultura sufletului”. Sunt aici teze privind idei, moduri de viață și de gândire, de organizare și acțiune socială, multe din acestea cu trimitere directă la „frumusețea sufletească”, „comuniune” și nu simplă comunicare, la „educarea sufletului”, „creștinism și cosmoteism”, la „năvălitori și sedentari”, la „elite false și elite adevărate”, la „fizică subatomică, psihologie abisală și înțelepciune populară”, în sfârșit, la „concurență, globalizare sau colaborare?”…
În totul, lucrarea dnei Suzana Holan, Cultura minții și cultura sufletului(un mixtum compositumde istoria ideilor, psihanaliză, fizică modernă, hermeneutică artistică etc.) constituie un îndemn urgent, milenarist aș zice, la o schimbare de conștiință, la o restaurarea Omului contemporan, mai ales în contextul globalist al vremurilor pe care le trăim, azi, când Omenirea, atât de încercată și debusolată, pare a-și fi pierdut busola Valorilor, a echilibrului… Este un strigăt care se înalță, către mentalul colectiv, nu știu cu câtă audiență și convingere, în special către mintea și sufletul Umanității contemporane, precum turla înțepând Cerul a unei vechi biserici maramureșene schițată pe copertă de graficianul Andrei Berindean (existentă și în Baia Sprie, cu un aranjat părculeț în față, unde am poposit și noi, venind dinspre Sighet). Să aibă aceasta valoarea unei Cărți unice (a unei „albine” baconiene), de mare subtilitate și finețe, aparținând unei minți lucide și instruite, trăgându-și seva dintr-un prea-plin sufletesc, racordat la ceea ce mai poate fi percepută drept România profundă?!
Zenovie Cârlugea
Tg.-Jiu, 3-5 decembrie 2021