Într-un an, tata şi-a sărbătorit ziua de naştere în satul lui.
Nu departe de casa bunicilor mei se afla un teren amenajat chiar în preajma pădurii, unde-i plăcea de multe ori să se plimbe şi să recite versuri.
În ziua aceea s-a adunat multă lume. Unii au venit de la Chişinău, alţii din sat, membri ai familiei, rude, prieteni, zi cu soare.
La un moment dat, bunica văzându-l pe tata cum stă singur lângă un copac, s-a apropiat de el şi a început să-i mângâie obrazul, fruntea, părul, după care i-a zis: „Of, mititelul mamei, tare chinuit mai eşti!”
Eu şi fratele meu, care ne aflam undeva în apropiere, auzind aceste cuvinte am zâmbit şi ne-am întrebat: „Oare, bunica nu ştie câţi ani a împlinit tata, de-i spune şi acum: „mititelul mamei?”
Anii au trecut şi tot au trecut, ca să-mi dau seama mult mai târziu că pentru o mamă nu contează câţi ani ai: zece, douăzeci, cincizeci. Nu contează că ai riduri şi părul alb ca neaua. Pentru ea eşti întotdeauna copilul ei.
Dar, până nu devenim şi noi – mame, nu le înţelegem niciodată cu adevărat. Acuzându-le de multe ori că sunt prea triste, prea bătrâne ori mult prea în urmă cu mersul lumii. Şi-n timp ce încercăm să le convingem să fie în pas cu moda, ele continuă să fie aceleaşi: simple, modeste şi mereu îngrijorate. Pentru că anii pe care-i ai, mama nu ştie să-i numere, aşa cum nu ştie să-şi numere nici mângâierile.
Acelaşi lucru îl mărturiseşte şi un bărbat, care din cauza unei explozii şi-a pierdut vederea.
La auzul acestei veşti, mama lui s-a grăbit către spital. Acolo, a înţeles că nu-şi mai poate ajuta fiul cu nimic, decât cu rugăciuni şi mângâieri. Dar, când i-a atins obrazul, acesta a exclamat: „Mamă, asta-i mâna ta!”.
Iată că, orbul, fără să-i audă vocea, i-a recunoscut mâna. Pentru că aceasta emană dragoste. Una inconfundabilă. Pe care a simţit-o atunci şi tata, pe care am simţit-o şi fiecare dintre noi. Fiindcă mâinile mamelor noastre transmit o iubire sfântă. Una care ştie să învingă şi viaţa, dar şi moartea.
Doina Dabija / UZPR Chișinău