Aşa cum se cunoaşte, fiecare societate are ticăloşii ei. Iar dacă pe vremuri aceştia se manifestau mai mult pe ascuns, astăzi au prins curaj şi latră ziua în amiaza mare, în speranţa că vor intra şi ei în istorie, una a marilor ticăloşi.
Şi pentru că nu pot dormi noaptea, frământaţi de gândul că sunt nişte nimeni, bat pe la uşile marilor instituţii şi cerşesc să fie premiaţi măcar pentru ticăloşeniile pe care le comit. Bătându-se convingător cu pumnul în piept că-şi iubesc şi ei ţara şi neamul, dar numai atunci când se vâră sub pat.
Iar dacă nu reuşesc să convingă, îşi schimbă numele cu unul sonor, încercând să iasă în evidenţă cel puţin cu numele altuia, ruşinându-se de cel al părinţilor: Cârnăcior sau Cârnăcioraş. Şi odată cu numele luat, acesta devine foarte ocupat: cu ponegreala. Aşa că se înarmează cu multă răbdare şi începe să scrie scrisori, în speranţa că îl va întrece până şi pe Eminescu, ori va intra în literatură având măcar aceeaşi desinenţă a numelui cu escu.
Însă pentru această categorie de oameni-neoameni, ar trebui ca marile instituţii să se mobilizeze şi să le ofere vreo distincţie înaltă: cea a ticăloşilor profesionişti. Fiindcă, să recunoaştem: nu orişicine îşi poate vinde neamul, familia şi prietenii, trebuie să ai vocaţie!
Iar de iertat, noi – îi vom ierta, că am fost şi suntem un popor credincios.
Doina Dabija . UZPR Chișinău