Scurtă istorie a Costenilor din Amărăști/Vâlcea
În jurul anului 1300, oameni de naționalitate necunoscutã, dar „haini și cruzi”* comparabili cu „vecinii” lor valahi, procedau la transhumanța clasicã, undeva pe ruta Sibiu – Drobeta Turnu. Unul dintre aceștia, cunoscut ca «Dumitru» (dracu știe care era numele lui real, de barbar!), s-a însurat cu o valahã și s-a stabilit semi-permanent în zona Amãrãștilor. Problema era cã pe aceastã muiere, o cam frãmânta grija creștinismului și deși era relativ supusã cãtre bãrbatul ei, îl toca la cap, precum cã nu aveau și ei un popã în sat (cãtunul de pe dealuri) cum exista în alte sate vecine (mai mari și mai bogate, evident).
Într-o zi, barbarul a vãzut jos în vale, lângã o fântânã, «un om negru, cãlare pe un câine» și și-a dat seama din discuțiile cu nevastã-sa cã ar fi putut sã fie popa mult cãutat. Imediat fugi cãlare pânã jos unde-l întâlni pe cãlugãrul Mãrgãrit (cãlare pe mãgarul aferent, desigur) cãlugãr care pe acea vreme (ca și acum, de altfel) era un fel de cerșetor, dar care propovãduia creștinismul. Dumitru era un om relativ direct (a se citi barbar) și i-a fãcut cãlugãrului Mãrgãrit o propunere „avantajoasã”: Va veni la el în cãtun, unde i se va face bisericã și va fi susținut material de cãtre sãteni (Dumitru era un fel de «tarabostes» în satul respectiv, unde cei mai mulți îi erau rude). Discuția a ajuns la un «punct mort» când Nea Mãrgãrit a susținut cã el era de fapt un cãlugãr ne-hirotonisit, deci nu era preot (însurat, hirotonisit etc.) și cicã n-ar fi putut sã preia o « parohie ». Dumitru, care n-avea toatã «țigla pe casã» l-a «hirotonisit» urgent cu ciomagul și l-a adus pe deal, în stare de inconștiențã, de-a latul mãgarului. Nu se mai știe în ce condiții a supraviețuit și s-a cãsãtorit cu o nepoatã/fiica/sorã a lui Dumitru, iar neamul lui s-a chemat «Mãrgãritescu». Mãrgãriteștii sunt un fel de familie-sorã cu Costenii și dacã-i întrebi pe cei mai bãtrâni sau pe cei care cunosc tradiția, îți vor spune – «Costenii sunt nașii noștri!» (asta apropo și de hirotonisirea cu bâta!).
Prin 1600, din motive imprecis cunoscute, acești «barbari haini și cruzi» s-au prezentat la oaste și au luptat alãturi de un boier oltean, Pãtrașcu Mihai, fost Ban al Craiovei, în Bãtãlia de la Cãlugãreni, unde au fãcut parte din forțele situate în fundul potcoavei, în mlaștini, forțe ce au suportat grosul atacului turcesc și care au cam fost decimate – în timp ce restul valahilor au stat pe flancuri (laturile potcoavei) și i-au „terminat” pe turci prin atacuri laterale, neașteptate, susținute de artilerie.
Remarcați în luptã, acești bãrbați au fost rãsplãtiți de cãtre domnitor (cunoscut apoi ca «Michael le Brave» dupã tipicul vremurilor: «pãdure cât ocolești o zi cãlare, stupinã cât tragi de 3 ori cu arcul etc.» (deși mãsurile par stupide acum, atunci aveau o oarece precizie și nimeni nu ocolea cu calul ca sã vadã câtã pãdure i se cuvenea – se știa exact).
Toate acestea au fost scrise la vremea respectivã pe o piele de vițel (pe care o rudã tâmpitã sau prea naivã a noastrã, a donat-o Muzeului Militar din București), dar faza „tare” a fost cã domnitorul, care venise personal sã predea aceastã dovadã de recunoștințã domneascã celor ce s-au sacrificat în bãtãlie, pe cãldurile caracteristice zonei, nu a mai putut sã urce pe dealuri sã aibã o întâlnire de ”gradul 1” cu respectivii și i-a întrebat pe cei din vale:
– „Cine sunt oamenii aceia, care au luptat în oastea mea?” (probabil în niște condiții care impuneau respect la acea vreme).
„Aia din vale”, care nu prea îi aveau la inimã pe cei de pe coastele dealurilor, au zis cã… „ãștia sunt niște oameni rãi, haini și cruzi, cu care nimeni nu se înțelege, și pe care nu știau cum îi cheamã, dar pe care îi numeau generic «costeni» deoarece locuiau pe «coaste» (pe dealuri, însorite vara și bântuite iarna de vântoase, în condiții evident, mai grele decât ale restului lumii), drept pentru care documentul, scris pe piele de vițel, pomenea ceva de genul: Eu, Mihai Pãtrașcu, Domn al Țãrii Românești, Ban al……..dau «COSTENILOR»: țarinã cât ocolești 3 zile cãlare, pãdure cât fugi o zi cãlare, stupinã cât tragi de 3 ori cu arcul etc. …
Deci, tot respectul pentru haiducul Costea din Valea Costei, care existã și în zilele noastre (de care am auzit acum vreo 4 ani, când am fost pentru prima oarã în Amãrãști, tot legat de numele nostru) dar numele «Costeanu» a apãrut și a fost atestat documentar fix undeva în anii 1600-1601 (mult înainte de haiducul cu pricina) și de cãtre domnitorul Mihai Viteazul.
Ce-am scris aici nu-i o poveste frumoasã, ci este povestea neamului meu, transmisã cu sfințenie din tatã în fiu, de la 1600 încoace. Nu știu ce s-a întâmplat cu pielea de vițel, dacã mai existã la Muzeul Militar, dacã este lizibilã (alfabet chirilic) etc. Azi, în România mai existã un sat de țigani, în jud. Vrancea în care mulți se numesc «costeni» și un cãtun în jud. Prahova, care chiar se cheamã «Costeni». Dar tot ce-i «Costeanu nãscut, NU fãcut**» din zona Rm.Vâlcea-Drãgãșani/Amãrãști, îmi sunt rude de sânge. Asta știu sigur!
* teritoriul actual al Olteniei a fost traversat, printre alți barbari de pecenegi și de cumani. Cumanii își ziceau «kipceak – kipceaci» (endonim) dar «valahii» îi numeau «cumani» (exonim) mai precis «comani» (de la «comã» = creasta de deal, coasta în lb. latinã! = locațiile preferate unde se stabileau) Astãzi o grãmadã de Comani habar n-au de numele lor barbar (ca și nevastã-mea de altfel! ha ha)…
** 1 – «costean nãscut» descendent direct din neamul Costeanu, inclusiv cei nãscuți din Costeni,dar care au preluat numele tatãlui: ex: Alexandru Cetãțeanu președintele Asociației Scriitorilor Români din Canada (Sãndel Cetãțeanu); Mugur Isãrescu – Guvernator al BNR, și alții….
** 2 – «costean fãcut» – prin cãsãtorie, dar au mai existat o serie de familii (gen: «Popescu, Ionescu, X-ulescu» ce au adoptat interesat acest nume și care sunt cunoscuți drept «costenii mici»(eu sunt «costean mare»! – cu bunică nemțoaică ).
Din 1600 încoace, rudele noastre, COSTENII, s-au remarcat permanent în rãzboaiele de neatârnare a neamului VALAH, ultimul pe care-l cunosc fiind: Sublocotenent Alexandru Costeanu, avocat și publicist (scotea la Vâlcea revista „CINEMA”), mort la 23 de ani, la Mãrãști-Mãrãșești –Oituz, în Regimentul 42/44 Olt (vecin cu Reg. 43/54 Jiu al Ecaterinei Teodoroiu), fratele mai mic al strãbunicului meu, Dr.ing.Costeanu D.Nicolae, ce a luptat și cãzut cu o mânã paralizatã, lovit de o schijã la subțioarã în timpul luptelor de la Turtucaia, dar s-a înrolat voluntar – „Mai am a mână s-o dau pentru Țară!” ). O stradă în Rm. Vâlcea îi poartă numele.
Din partea (secundarã pentru mine) «ãlorlalți» costeni cred cã a existat unul (sergent) care în 1944 s-a suit cu încã 3 soldați, pe clãdirea Parlamentului din Budapesta, pe care a abordat tricolorul românesc de care era legatã o OPINCÃ!
Alexandru Otto Costeanu
(Publicat în revista DESTINE LITERARE, numărul 21 – martie-aprilie 2012 – www.destine-literare.com )