default-logo

Model de credință la 93 de ani

          „Suntem născuți de mititei să respectăm credința și, cât pot, merg la biserică. Văd să citesc fără ochelari. N-am purtat niciodată ochelari, dar îmi amorțesc picioarele pe scaun la biserică. Obosesc, dar mă duc. Cât mai pot, mă duc” (nea Ghiță Stratulat, nonagenarul din Mărtănușul Covasnei)

         Astfel de cuvinte ieșite cu toată modestia și simplitatea din gura unui bătrân aproape cât România, te fac să te sfiești, să te rușinezi și să regreți toate motivele închipuite care te-au împiedicat să mergi duminicile sau în zilele de sărbătoare la Sfânta Biserică. Pe vremuri, toate treburile dintr-o gospodărie erau pregătite încă de sâmbătă seara. Se rânduiau toate după un ritual de purificare a trupului și a sufletului pentru a-l pregăti la întâlnirea cu Dumnezeu, spălat, primenit. Animalele erau hrănite, lemnele tăiate, gospodăria îngrijită. Până și mămăliga se gătea de seara, se lăsa la răcit apoi se tăia cu ața, ca nu cumva să se pună mâna pe cuțit în zi de sărbătoare. Se primeneau în haine de sărbătoare și mergeau să se roage. Rugăciunea era cel mai bun medicament împotriva deznădejdii. Vremurile acelea poate au apus. Nu și bătrânii care iată, încă păstrează cu sfințenie datina străbună.  Pentru că ei știu ceva ce noi nici măcar nu bănuim: că a-ți fi bine în exterior presupune să fii bine și curat și în interior. Căci gândurile bune sunt calea spre faptele bune. Ele devin obiceiuri, modelează caracterul apoi se transformă în destin. Despre cum își pune amprenta destinul asupra unui om, încerc să descifrez stând de vorbă cu cel mai vârstnic bărbat al satului Mărtănuș, Gheorghe Stratulat.

        În timpul vizitelor mele la Biserica Ortodoxă din Mărtănuș, oricât am încercat să fiu de detașată, nu am putut să nu observ că pe lângă biserică, la slujbele de duminică ori la sărbători, și în general la evenimentele care se organizau la biserică, erau prezenți mereu cam aceiași oameni. Printre ei, un bătrânel cu părul alb, cu fața senină, cu ochii adânci cât istoria pe care a văzut-o, dar cu privire blajină de sfânt. Înalt ca bradul chiar dacă își sprijinea uneori anii într-un baston. Venea încet, dar cu pași siguri, aprindea două lumânări. Se închina cu evlavie în fața icoanei Maicii Domnului, apoi se așeza pe un scaun ca un copil cuminte și asculta Sfânta Liturghie. L-am urmărit de câteva ori și am fost uimită să văd că i se lumina mereu fața de o taină pe care numai bătrânețea lui o înțelegea. Târziu de tot am îndrăznit să întreb cine este, câți ani are. Cu mare uimire am aflat că este tatăl doamnei Ileana Badiu, consilier la primăria din Brețcu, o fiică a satului plecată din Mărtănuș după căsătorie. Că era bunic și străbunic, semn de perenitate și continuitate pe aceste meleaguri.

       De când intrasem în iureșul apelurilor făcute pentru biserica „Adormirea Maicii Domnului”, parcă mi se așezase în față un puzzle uriaș. Multe necunoscute aveam și foarte greu așezam câte o piesă potrivită la locul ei. De data aceasta reușisem. Eram extrem de încântată să aflu că este cel mai vârstnic din sat. 93 de ani –  înțelepciune  și simplitate, blândețe și resemnare. O punte vie între trecut și prezent care te făcea să te încurci într-un fel de admirație și duioșie amestecată cu sfială. Cine știe câte au văzut ochii lui. Câte spaime și bucurii i-au inundat inima. De fiecare dată când îl întrebam ce face, zâmbea fericit ca un copil și-mi spunea simplu că este bine.  Avea un soi de simplitate amestecată cu demnitate care dezarma. Mă uitam la mâinile care țineau strâns bastonul, la ochii lui pierduți în amintiri. Părea că spune o poveste nemuritoare pe care doream s-o aflu și eu.

     Într-o zi, mi-am făcut curaj și mi-am exprimat dorința. M-am bucurat de amabilitatea și ospitalitatea norei, Ileana Stratulat, care ne-a facilitat cele mai bune condiții pentru a sta puțin de vorbă, chiar în casa în care bătrânul „nea Ghiță”, cum îl știe lumea din sat, își duce binecuvântatele zile de la Dumnezeu, în liniște și armonie, într-o cameră frumoasă și modernă, așa cum merită după toate grozăviile pe care le-a îndurat. Din tot ce mi-a povestit, am rămas marcată de imaginea copilului mergând la școală „desculț până târziu când cădea bruma, pentru că nu aveam cu ce să ne încălțăm. Așa erau vremurile atunci…”. Mi-am înghițit nodul mare din gât, l-am îmbrățișat cu gândul și am rămas tăcută, ascultând. L-am lăsat să vorbească liber despre ce dorea dumnealui. Când și când, puneam câte o întrebare, pentru a mă lămuri asupra unei situații.

        Tulburată de cruzimea cu care a fost ucis  consilierul Ioan Popescu, în septembrie 1940, pentru „vina” de a fi român,  l-am rugat, fiind cel mai bătrân din sat, să-mi povestească ce își amintește. Ioan Popescu îngropat în cimitirul din curtea bisericii, este unul dintre românii aflați pe Lista martirilor români din judeţele Covasna şi Harghita, căzuţi pradă intoleranţei, în perioada 1848 – 1989”. O mărturie prețioasă și emoționantă, redată cu blândețe și destulă luciditate. Fără patimă, fără judecată, fără ură, ci cu resemnarea și înțelepciunea omului „trecut prin multe”. O nefericită pagină de istorie care a rămas în memoria colectivă ca fiind cea mai neagră și de neînțeles atrocitățile comise de sătenii de etnie maghiară care au pactizat cumva cu armata horthystă. …

       – Ce știți despre cazul Ioan Popescu?

       În 1940 s-a cedat Ardealul la unguri. Și în timpul ăla, nu se știe din ce cauză, s-au dus vreo șapte, opt inși peste el (Popescu) acasă. El s-a suit în pod, a crezut că scapă. Dar s-au suit după el. L-au prins, l-au bătut și i-au dat drumul cu capul în jos. Pe urmă au plecat și nu știu ce s-a mai întâmplat… Mai târziu m-am nimerit pe acolo, pe la biserică și Popescu era aruncat cu fața în jos pe gunoiul de grajd. Și nu mai țin minte… Știu doar că l-au îngropat rudele fără preot. Preotul Iosif Rafiroiu era fugit din sat, din cauza ungurilor.

      – D-voastră ce vârstă aveați atunci? Nu v-a fost frică?

      – Nu mi-a fost frică. La copii ce să le facă? Românii care aveau frică de unguri fugeau în pădure. Noi stăteam la marginea satului, într-o grădină. Și de la grădină începea pădurea. Era pădurea deasă și românii stăteau ascunși acolo. Și femeile lor le aducea mâncare până la mine și eu le duceam mâncarea în pădure. L-am văzut și pe taică-său lui Maricica, când a fugit… (făcea referire la tatăl d-nei Maria Suvejan prezentă și dumneaei la discuție). Era desculț, cu cămașa ruptă… cum a  scăpat din mâinile ungurilor. Damian Dumitru îl chema. El a scăpat pe geam. M-a întrebat dacă nu l-am văzut pe Petru a lui Bârluță… și a luat-o pe la noi și a trecut desculț granița în Vrancea. Că de aici de la noi te duci prin pădure până în Vrancea. Și cred că s-a dus numai prin tufe… A fugit la Bod la un frate al lui, așa am auzit. Perioada asta a ținut numai 24 de ore. Pe urmă s-a pus ordine, nu le mai dădea voie să omoare românii.

     – Și de ce s-au răzbunat? Ce s-a întâmplat? Am înțeles că sătenii trăiau în pace…

     – Era conflictul ăsta între români și unguri, știți… Ungurii care erau mai periculoși… când a venit războiul au plecat în Ungaria toți. Au fugit de aici din sat și românii nu s-au răzbunat pe ei.

     – Câte familii de români erau atunci?

      – Erau… Erau mai mulți ca acum. Erau…

      Când au venit ungurii le-au dat voie să plece și mulți au plecat atunci. Ca să nu stea sub ocupația ungurilor, plecau. Puneau ce puteau în căruță și plecau. Lăsau case, tot și plecau. Granița era dincoace de Brașov, la Chichiș.

     – Biserica a rămas fără preot. Cum a fost?

    – N-am avut preot o bucată de timp. A venit un părinte din Ardealul ocupat. Nu mai știu cum îl chema. Făcea slujbă și la noi și la Brețcu. Este înmormântat aici. Nu mai țin minte cum îl chema.

     A fost greu în perioada aceea? A fost foamete? Cum au dus-o românii atunci?

     – N-a fost chiar foamete atunci. Pe urmă a venit războiul în 1940. Atunci a fost mai greu.    Rușii nu au făcut urât, dar luau porcul din grajd, vițelul. Pentru mâncare la armată. A ținut războiul opt zile aici în Brețcu. Ungurii erau instalați tare acolo. Serpentinele spre Oituz erau pline de tranșee, de buncăre betonate… A ținut războiul  opt zile… N-a  putut să-i scoată pe unguri și pe nemți de aici. Pe urmă  au venit rușii pe dincoace. Din Vrancea au venit în Ojdula au umplut satul și pe la noi pe aici. A durat opt zileși…

        Repeta cu insistență, de parcă ar fi fost o veșnicie. Cine știe ce grozăvii o fi auzit, o fi văzut… Multe, închise într-o cutiuță, pentru a se proteja. Ascultam și mă cutremuram. Ca și cum ar fi vrut să scape de aceste amintiri, a continuat…

       – … Și au vrut să-i încercuiască și atunci s-au retras toți… Și rușii s-au purtat frumos cu noi atunci. Din cauză că ai noștri au luptat contra nemților în Rusia. Când au văzut că se apropie de România, au dat ordin la armată să treacă de partea rușilor. Din cauza asta nu s-au purtat urât…Venea, tăia purcelul din grajd, vițelul…mâncare pentru armată…

      – Școală ați făcut, nea Ghiță?

      – Da, am început aici în sat. Eram în clasa a treia, mi se pare… când au venit ungurii. Apoi am învățat ungurește, dar vai de învățătura aia, că noi nu știam ungurește. Nu era limba română atunci…

     – Unde era școala? Aici lângă biserică, la grădiniță unde s-au ținut slujbele pe perioada restaurării bisericii? Cum se învăța atunci?

     – Da, la grădiniță. Aveam o tablă legată cu o cârpă, scriai, ștergeai. Nu am avut o copilărie fericită. Mergeam desculţ la școală. De multe ori cădea brumă și noi eram tot desculți. Am fost 6 frați (2 surori și 4 băieți). Au mers toți la școală. Stil, cu aia se scria. Era un fel de cretă. Scriam, ștergeam cu cârpa. Trebuia să ții minte tot. Din toți cei șase frați Stratulat, doar eu am rămas…

       Vorba a rămas în aer. Suna așa, ca o părere de rău. Nu mai știam ce să spun. Privindu-i fața brăzdată de timp, mă gândeam la greutățile acelor vremuri. Ce stil rustic de a învăța… înapoiat, ar spune unii. Și totuși, unii au făcut performanță. O clasă de intelectuali a ridicat țara scriind pe acele tăblițe, nu tablete ca în ziua de azi, când ai acces la orice informație. Ce minte sclipitoare aveau!

     – Părinții erau de aici din zonă? Ce vă amintiți despre ei? Cum îi chemau?

     – Mama era Maria și tata Ion Stratulat. Mama a fost din Covasna și îi spuneau „Cosneanca”.  Pe tata și doi frați mai mari ai lui tata i-a prins războiul în Moldova, la Galați. Și mama era aici cu restul de frați. Și ea ne-a ținut. Țesea și torcea. Toată armata purta haine de lână. Ea lucra mereu… Și era căutată.

      Cei care aveau de la 100 de oi în sus erau scutiți și de război. Mergeau mulți să lucreze acolo la stână. Erau în Galați oameni care aveau câte 1.000 de oi. Și le dădea și lor. În loc de bani, le dădea oi. Oi pe care le-au adus la Mărtănuș. Cu asta se ocupau. Au venit cu turme de oi. Unii au rămas acolo.

      – Din ce trăiau oamenii?

      Oamenii trăiau din ceea ce produceau. Aveau pământ, oi, vite. Fiecare comună avea ciurda ei. Aveau războaie și țeseau. Își făceau haine, covoare.

      –  Ce obiceiuri de sărbători vă amintiți? Mergeați cu colindul de Crăciun? De Sfintele Paști ce obișnuiați să faceți?

      De Crăciun se mergea cu colindul. Nu aveau costume populare. Bărbații purtau ițari, țarici, cămașă, leibărică neagră… Așa se îmbrăcau. Cei care aveau costume populare se înmormântau cu ele. Așa se obişnuiau. De aceea nu mai sunt în sat. Sărbătorile de iarnă se țineau pe stil vechi. Numai Paștele nu l-a putut schimba.

      – Cum a fost biserica după război?

     Clopotnița a fost afectată. La biserică pe jos erau lespezi mari de piatră. S-a reparat complet biserica. S-au adunat bani de la săteni… au făcut clopotnița. Costică Suvejan cu echipa de la funicular a venit și au făcut reparațiile. Și eu i-am ajutat.

      Vă mai amintiți numele învățătorului?

       – Da. Era și preotul Rafiroiu. Și era o familie care se numea Albu. Și Talpău Nicolae, ultimul învățător. De la mănăstirea Cașin era venit. Aici a stat. E înmormântat aici în curtea bisericii.

    –  Mai știți în ce an v-ați născut?

    –  1929! 2 decembrie…

    –  Nu pot să cred! Sunteți Săgetător (zodiac) ca mine. Un om puternic!

    Râde în hohote și fața lui se luminează și mai tare. Apoi completează…

   –  Am 93 de ani, ochelari nu am purtat. Citesc ziarul și acuma. Sunt abonat la Observatorul (de Covasna). Văd bine, dar nu prea aud. Am fost la doctor, mi-au făcut spălături, dar degeaba…

       Din discuțiile la care a asistat și nora lui nea Ghiță am aflat că până a ieșit la pensie mergea peste deal, pe jos, până la Oituz, unde avea locul de muncă. Douăzeci și ceva de km. Mergea zi de zi, la săptămână ori stătea trei luni. Se întorcea tot pe jos. A lucrat și la Porțile de Fier la Dunăre, la funicular la Lepșa, după cum a mărturisit. Deci, afirmația că este un om puternic precum un brad pe care nu-l înclină nicio vijelie, are fundament. Poate de aici și seninătatea… Ce-ar mai putea să-l doboare pe un om trecut prin atâtea greutăți? Firescul vieții… Că-n rest, nimic nu pare să-i stea în cale. Mai ales în calea de mers la biserică. Nu mă pot abține să nu-i mai adresez o întrebare.

      – Cât considerați că este de important pentru un om să păstreze legătura cu biserica?

     Suntem născuți de mititei să respectăm credința, biserica. Și cât pot, merg la biserică. Văd să citesc fără ochelari. N-am purtat niciodată ochelari, dar îmi amorțesc picioarele pe scaun la biserică. Obosesc, dar mă duc. Cât mai pot, mă duc.

     – Frumos model de credință la 93 de ani! Trecu un ceas. E timpul să mă retrag. Dumnezeu să vă dea sănătate să povestim și la 100 de ani. Aveți un mesaj către generațiile viitoare?

     Să  nu părăsească satul. Să se retragă tot în satul în care s-au născut. Toată lumea pleacă în străinătate și satul rămâne pustiu.

       Pustiiți vom fi și noi pentru lepădarea de azi, pentru nepăsarea de ieri, pentru indiferența de mâine. Nădăjduim că atunci când vom înțelege, nu va fi prea târziu… „Dă, Doamne viață!/ Dă, Doamne dor!/ Și ascultă ruga/ Oamenilor!”.

Mihaela Aionesei

 Târgu Secuiesc, 6 august 2022

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*