default-logo

Sweet & Salty – Pe românește

Calendarul se deschide calin ca o floare de nu mă uita.
Căldura îmbie pământul și-i usucă florile. Luna august pare a fi luna fânului, pentru că peluzele stau obosite și-și întind gâturile spre stropii dăruiți cu parcimonie seara. Sau mai bine dimineața.
Timpul omului e aidoma unui țăran cu traista în spate, ce străbate muntele vieții alene, ajungând pe culme.
Aflat sus, își pune mâna streașină la ochi și cuprinde ca-ntr-o fotografie panoramică tot peisajul pe care l-a trăit până atunci el, călătorul. Se minunează cât de repede i s-a dus tinerețea. Se miră un pic, apoi o ia la vale în același ritm sibilinic și cuminte. Recapitulează dacă a făcut bine ce a făcut, ținând în brațe o înțelepciune cu care nu mai are ce face, că anii s-au dus cuminți, ca florile uscate într-o carte.
Mintea i se împiedică asemeni unui asin îndărătnic în flashbackurile unor momente de celestă fericire ori de acută tristețe ubicuă, puncte luminoase ale traseului consumat.
Își ia de mână destinul și-i ascultă bătăile inimii. Știe că trenul cu care călătorește nu e dictat de liberul arbitru, ci de divinitate. Omul nu-și construiește soarta, nici ziua, nici ceasul. El poate face curățenie în clipa provizorie, pe care o ia de toartă ca pe o cană plină cu apă curată.
O poate sorbi încetul cu încetul ca pe hrana lui cea de toate zilele, ori o poate risipi în volatile interese mici.
Omul e o ființă alcătuită din litere. Ele, minuscule sau majuscule, scriu toate poveștile emigrării.
Pentru că nu e deloc întâmplătoare Canada zilelor și nopților noastre.
E gara celor care am poposit aici, aducându-ne fiecare dintre noi România personală.
O purtăm cu mândrie la piept, ca pe o insignă. Ne lăudăm cu ea. Noi între noi când ne vedem, dar mai ales când o arătăm străinilor.
Cu fală le-o arătăm. Pentru că România noastră e frumoasă.
E interesantă. E ciudată. E exotică. E contrastantă. E gălăgioasă și prietenoasă. E curioasă. E caldă. E amuzantă.
E gustoasă.
Se grăbește spre globalizare, dar e atât de valoroasă prin tot ce are românesc, încât aș ține-o de mână și i-aș arăta iile înflorate și țuica de prune, i-aș recita puțin din Eminescu, Blaga ori Nichita și aș pofti-o pe cărări verzi, ce duc în munți cărunți de nori.
Eu mi-am făcut-o salbă și maramă. În gara mea, în gara frunzei mele de arțar, mi-am așezat-o ca pe o lumină.
Am folosit turnesolul tricolor și am schimbat macazul jobului canadian în muncă românească, în cărți și în istorie care se scrie ceas de ceas.
N-am renunțat la diacritice, așa cum nu am renunțat la mamă și la tată, pentru că așa mi-e scris.
Se spune că românul e născut poet. O fi! Însă cu siguranță e și inginer. E și profesor. E și diplomat.
Și mai ales e gospodar.
E-adevărat că omul sfințește locul. Cu siguranță românul l-a sfințit aici, la capăt de pământ.
Și îl sfințește cu fiecare răsuflare la opt mii de kilometri distanță de patria mamă.
Dovadă stau nu doar bisericile noastre românești, ci fiecare spațiu botezat românește, fiecare nume de compatriot din instituțiile canadiene.
Și ca o floare de crin între flori, mărturie stă de ani de zile Câmpul Românesc de la Hamilton unde se întâmplă an de an limba și literatura română.

Em Sava, Toronto
pentru Observatorul
august 2022
Foto: Clubul Presei Transatlantice

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*