EPICRIZA UNEI FALSE CRIZE Am fost colegi de cătănie transmisionistică la Sibiul ofițerizării noastre de acum o jumătate de secol, iar microbul verbului explo‑ ziv l‑am dobândit de atunci. El, aparținător spațiului teleormănean de limbă literară și obicei rural, s‑a dovedit mai curajos, calitatea probându‑și‑o în decembriadă când a evoluat la Radio, printre gloanțe și înainte de a fi căzut Ceaușescu, în mod aproape nebunesc. Adică probând un curaj eroic!
Suntem prieteni și aparținem de multicel ambelor structuri ale breslașilor cuvântului (USR și UZP), el mirându‑se cum pot fi așa prolific, iar eu minunându‑mă ce palmares de răsplăți ale productelor, mai ales umoristice, are. Cât privește curajul (mascat uneori pamfletărește sau prin genul care‑l prinde cel mai bine – fabula) acesta nu i s‑a estompat, ci, dimpotrivă, la fel ca și talentul de dresor al cuvintelor și fachir al metaforelor, i s‑a augmentat.
Ziarist de anvergură și rigoare militară, Lică Pavel este un scriitor de profunzime și originalitate (despre care, la vremea lui, s‑a exprimat marele și exigentul critic literar Al. Piru), un neobosit căutător în filonul național de oferte beletristice ce își dă măsura talentului în versuri, mai ales de factură clasică, fiind cel care pe lângă fabulă a resuscitat și gazelul, temele abordate fiind cu preponderență sociale, mai ales satirice, autorul dovedindu‑se apt combatant al luptei contra prostiei umane, minciunii ierahice, fofârlicii politice, abuzurilor aleșilor, iar stanțele sale, asemenea unei muniții percutante, cu care ochește cu dibăcie și lovește cu precizie în tare sociale, gogomănii comportamentale, fușeraie gășcăniste, fudulii ale prostelii sunt încărcate adesea cu vitriol.
Militar de carieră, obișnuit cu privațiuni, cu asumări prin jurământ și cu practica adevărului, dreptății și a iubirii de țară, autorul este și un om al cetății care nu poate accepta gogorița indiferent de cât de sus e proclamată drept adevăr, drept care, deși mai ales ca un lup singuratic, se revoltă și duce arma versului protestatar la ochi apăsând pe trăgaciul metaforelor pișcătoare fără rețineri.
„Soldat împotriva Apocalipsei”, cum și‑a intitulat actualul volum, continuă (tematic) cartea „Lupta cu strigoii”, de data aceasta inamicul constituindu‑l nu nevăzutul (făcutul, iar nu născutul Covid de sorginte asiatică sau doar implantat și scăpat de sub control acolo!), nici măștile sanitare (vai ce mană cerească pentru artizanii matrapazlâcului mafiotic!), nici restul măsurilor institu ite prin lege la limita legii, ci autorlâcul prostirii majorității credule și naive pe seama căreia, și acum, ca‑ntotdeauna, profitorii fără scrupule din lumea largă (democratică, nu!), cu concursul autohtonilor (care au învățat de la Vespasian lecția inodorității banilor), își exercită neghioabele strategii de spoliere, înșelare, manipulare și experiment (cum li se cuvine populațiilor de cobai!), vârând la înaintare spăimosul țipăt de alarmă parcă munchian: pandemie!
Un oștean înregimentat și al rețelelor de socializare, unde postează poeme explozive sau comentarii corosive, Lică Pavel este un neastâmpăr al dreptății, onoarei, naționalismului fără exacerbări, un poet creștin al credinței și ritualurilor strămoșești, care spune explicit că‑și refuză distanțarea de apostoli, care nu acceptă noii farisei ce se dedau, mai subtil sau mai evident, la o nouă răstignire christică în numele unor „valori” europene total străine specificului locuitorilor acestor moșteniri daco‑getice de meleag și obicei.
Trădărilor și slugărniciei unor semeni, poetul le răspunde cu zeflemeaua unor metafore contondente, la fel cum face și cu incompetenții ordonanțelor și invențiilor crizelor și rizibilelor epicrize ale acestora.
Flămândelor hiene ale matrapazlâcului poetul le rezervă destinația ultimă din Divina Comedie dantescă, invocând coșmarul Sodomei, comportamentul lui fiind al unui combatant din Oastea Domnului, săritor și gata să apere lumina credinței de întinările năimiților arginților vânzării sfintelor moșteniri.
Lică Pavel n‑a acceptat tăcerea și resemnarea resetărilor, claustrării, surghiunului în sine, ci dimpotrivă și‑a dat vehemența la maximum și și‑a ridicat vocația poetică la valori înalte, aliniind pe 100 de pagini poeme‑soldați din patru stanțe, ca o închinare sub semnul crucii sau ca o numărare de cadență a marșului triumfal.
Nici nu putea (și nu se putea) altfel pentru un bard cu convingeri sociale, meșteșug liric, vrednicie artistică și neînduplecare publicistică de extinsă anvergură și profunzime augmentată, astfel că acest op reprezintă un element interesant și trebuincios al zidirilor sale îndrăznețe și durabile, fapte de arme perene și recognoscibile ale unui învingător.
Nicolae Rotaru