PRIMA SCRISOARE
Nu știu, Domnule Doru Dinu Glăvan, dacă veți primi vreodată aceste rânduri, această PRIMĂ scrisoare pe care îndrăznesc să v-o scriu… și să o deschid în fața tuturor….
Nu pentru că ele, rândurile, sunt scrise de un om obișnuit, unul dintre acei mulți oameni neștiuți de dumneavoastră, care v-au auzit vocea la Radio… Nu pentru că ele, rândurile, nu au valoare, atât pentru expeditor, cât și pentru destinatar… (O… Doamne! câtă valoare au pentru expeditor!). Intuiesc că dumneavoastră primiți cu bucurie orice gând frumos și sincer… Nimic din toate acestea…
Ci pentru că toate cuvintele le-am așternut pe o pagină imaginară, pe care sufletul meu o scrie atunci când viața îmi deschide o fereastră de diamant, prin care pot vedea, întâlni, afla oameni și locuri deosebite… Atunci când această fereastră este deschisă pentru mine, cuvintele sunt scrise nu cu cerneală, nu pe computer, ci cu adieri de gând…
Cea care vă scrie azi, 8 octombrie 2021, are un nume, o înfățișare și a stat câteva minute în fața dumneavoastră.
Ați luat în mână cele două cărți pe care vi le-am oferit, le-ați răsfoit ușor, ați rostit numele primei povestiri la care s-a deschis prima scrisoare, Doru Dinu Glăvan, ultima scrisoare, – Cioburile – și ați ridicat spre mine ochii plini de o lumină caldă…
Am tresărit, pentru o clipă… Pentru mine a mai fost cineva în această lume care îmi oferea mereu și mereu aceeași căldură unică a privirii – bunica mea! Credeți-mă, domnule Doru Dinu Glăvan, că pentru o fracțiune de secundă am văzut în ochii dumneavoastră ochii blânzi ai bunicii…
Și m-a cuprins aceeași stare de bine, de siguranță și de drag, ca atunci când eram în preajma ei, a dragei mele bunici…
Apoi, vocea pe care o știam de la Radio m-a întrebat:
– De ce ați pus un subtitlu cărților?
– Este un Ciclu de povestiri ,„Povestiri din România”, gândit să ajungă și la românii din Diaspora…
– Foarte frumos!…ați zis…
Și ați plecat… Vă grăbeați să ajungeți la Buzău… Era cam târziu… Iar cele cinci minute… au trecut… Liftul vă aștepta…
Am rămas pe holul de la Uniune, privind la silueta dumneavoastră zveltă, care nu vă trăda vârsta… Nimic din ceea ce vedeam eu, prin fereastra de diamant, nu a dispărut… chiar dacă liftul era demult la parter…
Pe zidurile holului parcă a rămas, în dulce așteptare, zâmbetul cald al dumneavoastră, amestecat cu gândul meu, care rostea neauzit: Drum bun, spre Buzău, domnule Doru Dinu Glăvan !
ULTIMA SCRISOARE
Știu, domnule Doru Dinu Glăvan, că nu veți primi vreodată aceste rânduri, această ULTIMĂ scrisoare pe care îndrăznesc să v-o scriu… și să o deschid în fața tuturor….
Nu veți primi aceste rânduri, chiar dacă ele, rândurile, nu sunt scrise cu cerneală, nu sunt scrise pe computer, ci cu aripi de gând…
Sunt unul dintre miile de oameni care v-au auzit vocea la Radio.
Sunt unul dintre cei pe care i-ați văzut și încurajat în această viață.
M-ați văzut doar cinci minute, într-o zi de octombrie, pe holul îngust de la Uniune… Eram doar un om, un chip care v-a privit printr-o fereastră de diamant și un suflet care a fost mângâiat de un zâmbet cald ca al unei bunici….
Poate că zâmbetul dumneavoastră încă mai rătăcește, singur, trist și speriat, pe holul de la etajul I al Clădirii din Piața Romană, fără să găsească chipul pe care să de așeze… Și căruia să îi dea strălucirea omeniei…
Căci chipul a plecat… A luat Liftul Veșniciei , acel lift care nu are oprire la Parter, ci coboară adânc, adânc… în nemurire… Iar în cazul dumneavoastră, liftul coboară adânc și în NEUITARE! Pentru că – știu sigur! – prea mulți oameni v-au privit, ca mine, printr-o fereastră de diamant, care se deschide atunci când, dincolo de ea, este un OM deosebit.
Iar undeva în București, încă un om obișnuit, dintre aceia care v-au auzit vocea la Radio și pe care i-ați întâlnit în viață, rostea neauzit: Drum bun spre LUMINĂ și spre ÎNGERI, DORU DINU GLĂVAN!
Cea care vă scrie azi, 31 octombrie 2021, cu aripi de gând, și care are un nume
Mirela Penu