E o formă de trăire filozofică în volumele de versuri, semnate Iulian Patca, colonelul-poet, jurnalist militar, fondator al Ligii Scriitorilor Români, președinte al filialei Cluj. Și nu în ultimul rând, redactor-șef la revista „Agora Literară”. Cel de-al șaselea volum de versuri, „De dragul tău – alte poeme de dragoste –”, 2017, Editura Mega, Cluj-Napoca, răspunde întâlnirii dintre sinele poetului și paradigma emoționalului, ca valoare estetică.
Trăirea estetică este numitorul comun și în poemele redactate de Iulian Patca, cum de altfel, mai toți poeții, în poezia de dragoste, își urmează subiectivitatea conștiinței; să mai spunem că „forma subiectivă”, folosită, este mult diferită de a poeteselor (acestea, în general, cultivă o poezie de „lacrimă”); că „femeia-iubită” reprezintă un cumul de temeri, emoții, stări de spirit însoțite de anume judecăți de gust, firește, judecată estetică prin care poetul „se simte pe el însuși”. Este dovedit că al „șaselea simț” ne aduce în conexiune directă cu lumea dinlăuntrul nostru, cu noi înșine, acolo unde se dă adevărata „luptă” dintre ceea ce dorim sau nu, cu modul în care faptele au valoare sau nu, ne place ori nu ne place, le prețuim ori nu le prețuim, le dorim sau nu le dorim. Înțelegem că „experiențele interne, cele legate de întâlnirea cu noi înșine, ne pun în contact cu valorile.” (Theodor Adorno) Ca idee generalizatoare a gândirii filozofice a poetului, considerăm că imaginea specializată a metaforei deschise în „hierofania iubirii”, cum numea Heidegger „locul de întâlnire al dat-ului ființării”, îi permite lectorului fidel să intuiască rolul instinctual pe care-l deține autorul prin limbajul poetic („Poate am fost doar /un dram de speranță /Într-o ardere de rug /inegală, /În care amândoi /o vacanță, /Am risipit-o plini /de sfială.”). Întâmplarea „dat”-ului nu este „întâmplătoare”; e un „dat” ce vine cu câteva linii care trebuie să contureze imaginea „celui” ce acum iubește; ca într-o imagine „în oglindă”, aparține unei alte lumi purificatoare de temeri și cu particularitățile unui „eu” care „acum” înțelege sacrificiul eliberator („O clipă de meditație”); mai mult, gândindu-ne la „filozofia geniului eminescian”, capabil să iubească „desăvârșit” într-o lume ce nu-l poate înțelege, se întâmplă ca „filozofia artei” să nu lase loc unor „singularități” biografice, iar dorința lui Iulian Patca se îndreaptă într-acolo („Mi-e dor de tine /și m-apucă teama, / …//Ți-am pus fierbinți mesaje /în ocean,/ …//Din rânduri calde/ și cuvinte reci /Îți conturez /întruna chipul/ …//Chiar dacă știu /că totul este-n van /Și vor pluti-n derivă /prin tot veacul.” – Starea de dor); se „vede” un „loc locuit”, chiar dacă sentimentul iluzoriu al „amânării” se răsfrânge ipotetic. Nu de puține ori, poetul crede în „dat”-ul existențial, crede că „dincolo de vedere” e înălțătoare „întâmplare a întâlnirii” cu însăși frumusețea „darului chipuirii”.
Se pune întrebarea dacă poemele, din volumul de față, pot fi „scrisori” de dragoste? scrisori de dragoste din care să irumpă „ceea ce este ascuns vederii” – o iubire „cu sentimente desfoliate”. Credem că poemele lui Iulian Patca sunt „scrisori” de dragoste cu întrebări retorice, ori imperative, uneori; „Scrisori apocrife”, le spune, la un moment dat, poetul. Nu am urmat, întocmai, sumarul volumului, și asta, pentru că poetul în „Sfârșit de poveste”, ultimul poem din volum, ne spune că „Tot ce ți-am scris /e numai începutul /Unei povești /de taină și de vis /…”). Am considerat că sfârșitul de „poveste” de dragoste, este, în fapt, continuarea „irealului” revărsat în „real”, un nou „început”. Cum am spus, trăiri estetice interne își găsesc expresia într-un descriptiv al conștiinței, al cogniției („La temelie”). Fără a intra în detaliile unui comentariu, mai mult sau mai puțin exhaustiv, considerăm că nu este nevoie să recurgem la o așa zisă „biographia litteraria” pentru a demonstra că poemele de dragoste ale lui Iulian Patca se pliază pe afirmația demonstrată de Jean Pierre Richard („Poésie et Profondeur”), precum că limbajul poetic ce constituie „opera de artă” este treaptă superioară, unde creația și creatorul se întâlnesc în picturalul și muzicalitatea frazei care dă ecartul specific profunzimii de expresie.
Se admite, într-un sistem de referință, că elementele „numinosului” se pot desfășura prin acel mobil de „înălțare și coborâre”, dar tocmai acest mod „dual” al existenței noastre constituie „cauza”, înaintea „efectului”, care declanșează starea internă; nu se poate „vedea”, însă „poate fi descrisă ca proces autoeliberator.” (Ernst Cassirer) Inaparent, poetul „știe” că lectorul se identifică prin cuvântul modelator, experimentat în forma-i creatoare; a „crede” că imaginea metaforei deschise „produce” o reprezentare a unui adevăr „gol-goluț”, este tocmai hierofania la care poetul apelează. Dacă mergem pe teoria wittgensteiniană, atunci, „verbele”, în măsura în care exprimă acțiunea, chiar și dincolo de „a vedea” și a „simți”, descriu experiențe personale, însă nu așa cum ni le închipuim, ca stări de fapt ale lucrurilor, ci ca stări ale inaparentului – „frumosul din sufletul nostru” („Dor de mi-e de tine, /de cine erai, /De cine ești acum /și vei fi, /… /Te iubeam dinainte /de-a iubi/ …” – Răsfrântă cu frumos din ochii tăi). Înțelegem că orice „operă de artă”, înaintea „seducției” prin cuvânt, aduce în prim plan „ieșirea din ascundere”, din cotidian, pentru ca frumosul poematic să exprime manifestarea „irealului” în „real” („La fereastra ta”). Universul livresc este tangibil, o limită a unui „depășit atins” („Desăvârșește, Doamne /ce-ai făcut din mine, /…//Că toate sunt /purcese de la Tine /și iubirea /când își află loc /….” – Psalm). Din perspectivă subiectivizată, cu toate valenţele contextualului, are loc re-producerea increatului („Mai am târziu /și oboseli sub pleoape, /Strivit de lumea-n /care-ai fost și ești, /O dată de-am mai fi /îndeaproape /Să-mi spui din nou că /mă iubești.” – Cu sentimente desfoliate).
Intuiția poetului este direcționată spre o tematică metafizică („Migrează gândul”). Amprentată de dorul „durut” pentru „femeia” care-i aduce un „alt fel” de trăire, poetica lui Iulian Patca devine una de principiu („Acum și de-aș putea /culege /Din suflet vorbe/ pe șoptite /Doar ochii tăi /mi-ar înțelege /Aprinsele dorințe /neîmplinite. – Gândul de cuvinte”). Observabil că în aceste „alte ultime poeme de dragoste”, corporalitatea cuvintelor se manifestă într-un continuu al reveriei chiar dacă e una „dureros” de dulce, să zicem, și nelimitată („Starea de veghe”). Există și Starea de dor, o febrilitate a temerii „Căci sunt cu tine/ și nu sunt,/ Doar gândul/ ne aduce mai aproape /…”. Cu toate aceste stări în contrapunct, poetul se simte un privilegiat al destinului („Am încercat ca-n vis /de-atâtea ori /Să îți înalț/ prin timp o catedrală, /…//Și zilnic o luam/ de la-nceput, /… /De parcă dinadins /n-am priceput /Că tu mă pui în zid /la temelie.” – La temelie). Nu trăiește „in absentia”, mai degrabă poemele sale de dragoste au „ochi care s-o privească” pe „aceea” care există în visările generatoare de aprehensiuni, ori de seducție, de încântare şi de contemplare („Te caut și nu te regăsesc /niciunde, /Te-ntruchipez /în ființa orișicui, /Dar chipul tău /ca un fluid s-ascunde /Și scurs rămâne-n /sinea nimănui.” – Prin rana dorului). Ne simțim adesea în proximitatea iubitei, un ideal manifestat în/ prin metafora ce reclamă un „vis – realitate” („Ești astăzi cu-o /idee mai matură, /… //Și dacă cearcăne /mai îndrăznețe /Îți sărută ohii /visători, /… //Ești, iată, cu-o / idee mai frumoasă, /… //Pe umeri goi/ curg orgile de crini, /… //Și-mi pari o nudă /nimfă plutitoare /Ieșită din abisul/ unui vis /… //” – La oglindă). Eul idealizat al „femeii-iubite”, un joc de lumini și umbre, credem că e o reacție a poematicului la „prezența absenței” a ceea ce ar putea însemna „credința” în dragostea necondiționată.
Impresionante sunt „Scrisori apocrife”, unde poetul reconstruiește iubirea ca „operă de artă” și plasează acțiunea din cotidian (în care ne regăsim și Noi) într-o „realitate” transformatoare; o regândește de data asta ca „idee” de iubire într-o lume apriori („A ști că ești tu /… /Doar glasul, dacă l-aș auzi, /m-ar lumina cu aura ta.”); și astfel, lectorul se „implică” emoțional, dorind, pe de o parte, metamorfozarea lumii în care autorul își idealizează iubita, pe de alta, „întâlnirea” dintre poet și „femeia-iubită”, fără sincope („Ar fi trebuit /să nu renunțăm la noi înșine/ la iluzii și speranțe și visuri./ Câte ar fi trebuit/ să facem cândva/ așa cum se cuvine /și nu le-am făcut?”). Doar cinci „epistole” (chiar dacă am fi „lacomi” de mai mult) „strecoară”, aici, poetul, ca un fel de „spovedanie” a cunoscătorului testamentar („O deșertăciune /a deșertăciunilor! /Nu am destule cuvinte /să-ți spun/ ce dulce povară e poezia /pe care ți-o scriu….”); ultima dintre „scrisori apocrife” ne pare în stil goethean; suficient cât a înțelege că femeia, „prin felul în care ea este”, dă noblețe „posibilului” surprins. Se prea poate ca scrisorile să fie „apocrife”, să aparțină iluzoriului, însă ele fac parte din gândirea filozofică a poetului și sunt atât de bine imaginate; conduc la o poveste de dragoste nu pătimașă, ci una „deasupra liniei de plutire/ a singurătății”, expresie „a ceea se află în adânc, aparținând „Eului, Sinelui/ imprevizibil”, materializată prin elementele discursului liric, cu intenționalitatea unei voluptăți inerente („De dragul tău/ m-aștern cărare,/ Covor de-aur /sub pașii tăi, /Iar din dorul /ce mă doare /Mai fac să iasă /vâlvătăi.” – De dragul tău); o „îndorostenire” și un „preaplin” al iubirii „cu sentimente desfoliate” („Cu câtă-nverșunare /te-am iubit, /…/De-atâta-ngândurare-s /troienit…” – Unde ești?).
Consubstanțialitate a esteticului livresc, Iulian Patca construiește „starea de spirit”, direct proporțională cu natura „poiesis”- ului, într-o ingenuă „opera de artă”, ca posibilitate de înțelegere a unei iubiri, poate refulate, pe care acuitatea filozofiei de viață o recunoaște în imaginea simetrică a psihologiei receptorului; în măsura în care experienţa acestuia se branșează la emoţiile artistice ale poetului. „De dragul tău: alte poeme de dragoste”, „trădează” o acuratețe sufletească deosebită, o fulgurantă fascinație a „cuvântului” împlinit în hermeneutica heideggeriană a „iubirii, bucuriei, tăcerii, mărturisirii și așteptării”.
CRISTINA SAVA / UZPR