Desigur, numai cine nu vrea să privească realitatea / cruda realitate în față, cu asumarea unei responsabilități oneste și a unei de-complexări resentimentare, nu poate admite că există un „caz Constantin Preda”. Implicându-ne pe toți, îndeosebi pe cei care oficiază exercițiul critic, fără a-l mima sau răstălmăci după cum bat vânturile intereselor, și deopotrivă, în sens mai larg, breasla din care și poetul C. Preda (n. 12 ianuarie 1961 în satul doljan Damian, comuna Sadova) face parte, „cazul Constantin Preda” există implacabil, volens-nolens, și el vorbește de la sine despre lipsa de înțelegere, de empatie și recunoștință a semenilor, între care poetul în cauză este de mult un Nume. Nu o spunem noi, acum, cu aere de justițiaritate, în al douăsprezecelea ceas, au spus-o atâția din cei consacrați, în mare majoritate șaizeciști trecuți în lumea cealaltă, poate mai dreaptă și puțin mai tolerantă decât aerul îmbâcsit, de multe ori urât mirositor, pe care îl respirăm, infestat de unii contemporani așa-ziși glorioți ori fanfarioți, care nu mai văd dincolo de propria-le umbră, complăcându-se în glorificări și comodități de servitute reciprocă… Nu dăm nume ca să nu scoatem în fața breslașilor inși cu studii liceale neterminate, bârâcați, prin îngăduința sau insipida noastră toleranță de scriptori cu parcursuri academice, ca maimuța în palmier, de unde își trâmbițează genialitatea à la Moise Cilibi. Dar atâta timp cât nu pui impostorului oglinda în față, individul cu musca pe căciulă se crede îndreptățitul încoronat – și e de mirare cum oameni care „se pretind” îi țin trena, legitimând axiologic ceea ce Ion Creangă numea „un sfârâiac”… Desigur, timpul va pulveriza asemenea derapaje, posteritatea nefiind așa cum ne-o putem noi „aranja” din timp, o jalnică amăgire…
„Cazul C. Preda” există, iar cine nu-l vede să se frece bine la ochi, nu pentru a se înspăimânta de ceea ce poate vedea, ci pentru a medita o clipă la tragedia Aproapelui, care de un an de zile aruncă mesajele sale într-o mare tulbure cu speranța că vor ajunge, în fine, la cât mai mulți confrați, îndeosebi la cei cu decizii și cu judecățile de valoare în condei.
În ceea ce mă privește, am primit aceste mesaje atât pe cale indirectă, cât mai ales de la Poetul însuși, devenit fântână de poezie incontenentă și dureros de autentică, odată cu prima lui internare, din primăvara lui 2022, la un spital de oncologie din București, unde a suferit o dificilă operație pe creier, urmând tratamentul cu citostatice indicat. Din acel moment, viața poetului Constantin Preda a devenit un coșmar, trăit cu acea disperare de a se vedea încolțit de Moarte, pe care numai încrederea într-un Dumnezeu salvator o mai putea diminua. În toate cărțile care au urmat, una după alta, ca într-o exorcizare de mărturisire taumaturgică, Constantin ni se înfățișa, cu dezarmantă sinceritate de liric veritabil, drept un pelerin pe la mănăstiri, credința în pronia divină (ca în uriașul tom de poeme îndurerate „Te iubesc, Doamne”, apărut la sfârșitul verii), dar și aceea în puterea terapeutică a cuvântului mărturisitor întărindu-l, dându-i speranța că, dincolo de infernul prin care trece, viața sa se va lumina.
Puține au fost ecourile suferinței sale trimise prin mesajele editoriale, dincolo de unele consemnări ale noastre (în „Acolada” și „Portal-MĂIASTRA”), am putea menționa articolele unui mai apropiat prieten, omul de cultură craiovean Tudor Nedelcea. Posibil să existe și alte intervenții critice/ publicistice de care subsemnatul nu știe, însă, la modul general, am putea spune că în „cazul C. Preda” nu s-a prea făcut ceea ce trebuie. Nu indicăm ce anume trebuia făcut și nu invităm la indignare publică, spunem doar că avem un „caz” în ograda noastră a literaților – „Cazul C. Preda” – în care simt cu îndreptățire că nu s-a făcut ceea ce trebuie, faptul apăsând orice conștiință curată. Nici acum nu este târziu, acum când primim, iată, un nou mesaj, nu mai puțin sfâșietor și, evident, demn – este vorba de noua apariție editorială SCRISORI DE LA ONCOLOGIE (Editura Autograf MJM, Craiova, 2022, 114 p.).
Că Poetul însuși a gustat din amara ingratitudine a contemporanilor – e un lucru cert. Ni-l mărturisește Motto-ul volumului, care reproduce o tabletă în care Tudor Arghezi scrie despre ingratitudinea strigătoare la cer cu care au fost tratați de contemporanii lor scriitori, artiști și oameni de știință, precum Mihai Eminescu, trebuind să „rândășească” în gazetărie, savantul Gogu Constantinescu, „creatorul sonicității”, Brâncuși fiind nevoit să „spele farfurii”, Luchian care, paralitic, „era arestat în pat, la cererea unui potentat politic, escroc calificat”, George Enescu nevoit să cânte „în orchestre conduse de chelnerii muzicii oficiale”, apoi Tonitza și mulți alți oameni de geniu, umiliți de puternicii zilei – „un șir întreg de vieți, duse ca vai de lume, străine de timpul lor și cu care se glorifică, la cursuri, geniul românesc”, toate acestea constituind „un material gata organizat pentru o carte de biografii, probabil inutilă, a educației simțului național, hrănit cu fraze și demagogii.” (Tudor Arghezi).
Și, totuși, în poemul „voi cei care citiți această carte”, poetul se declară deopotrivă ironic concesiv și altruist, gata să accepte „numele vostru/ sub ce poem vreți” și să fie de acord cu retipărirea „pe frunze veștede/ sau pe petale de chiparos”: „voi cei care citiți această carte/ puteți să picurați în ea/ umila voastră blândețe/ sau să-i ardeți paginile/ să îmbogățiți cenușa altor veacuri// voi cei care citiți această carte/ îmi puteți fi frați/ tovarăși de drum/ dar niciodată nu mă veți putea vinde”…
Anul 2022, crucial în viața Poetului, a fost, din punct de vedere editorial, unul de referință, dacă amintim volumele „Biserica din picătura de mir”, „Crucea mea de miere”, „Scrisori de iconar”, incluse în masivul volum „TE IUBESC, DOAMNE” – o antologie din nu mai puțin de 11 volume, cuprinzând poeme de o coerență tematică indiscutabilă, având în vedere starea de spirit generatoare de obsesii, viziuni, premoniții fantasmatice, motive și idei, totul sunând ca o liturghie slujită de un căutător de Dumnezeu, de un pelerin pe la lăcașurile sfinte, în milostivirea grației divine. Cartea începe cu antologarea din volumul „Învierea” (2022), despre care am scris o amplă cronică în „Acolada” (nr. 6, iunie, 2022, p. 7), continuă cu volumele amintite mai sus din 2022, la care se adăugau „Poezia are asupra mea drept de viață și de moarte”, „Partea mea de Dumnezeu”, „Numai dragostea ta mă mai poate salva”, „Miere furată din rai”, „Coroana de frunze uscate a unui sihastru”, „Dumnezeu, dumnezeu, dumnezeu” (toate din 2021), Viața și moartea, despărțite de-o invizibilă cratimă (2020)… La acestea toate, se adăugau 46 de poeme inedite (din 2022).
Cu recentul volum de poeme „Scrisori de la oncologie”, poetul C. Preda încheie un an tragic, de devastare sufletească și atât de „rodnic” – dacă putem zice așa – sub aspect editorial.
Așezându-l în rândul unor poeți români de seamă care au trăit acut presentimentul extincției (Labiș, Păunescu, Sorescu, Alexandru, Vieru), istoricul și criticul literar Tudor Nedelcea scrie tranșant: „Sunt sigur că istoria îl va așeza pe C. Preda lângă acești monștri sacri ai poeziei românești postbelice, pentru că poezia sa, izvorâtă din sensibilitate și suferință, este profundă, încărcată de idei și metaforă. Nu există clasamente în literatură, dar trebuie să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului: Constantin Preda este unul dintre reprezentanții de frunte ai poeziei românești. Doar faptul că trăiește în Provincie, nu este prezent pe ecranele TV sau în presa literară (precum alți mediocri) nu înseamnă că nu este un poet de excepție.”
Să dăm așadar Cezarului ce-i al Cezarului, lăsându-l pe Dumnezeu să hotărască fiecăruia locul binemeritat (repetăm: posteritatea nu este aceea pe care ne-o „aranjăm” noi, descurcăreți fiecare cum vrea și cum poate, într-o antumitate încă nedecantată!). Și să recunoaștem că, prin noua sa carte, „Scrisori de la oncologie”, Constantin Preda ne aduce mereu, din largul apelor, la „cazul” său, unul punctual și cu cărțile pe masă, urgent și destul de clarificator. Nu avem decât să observăm că întreaga carte, scrisă precum cele anterioare, dintr-o singură respirație, se menține la aceeași tensiune ridicată, de un dolorism pe cât de tranzitiv pe atât de sfâșietor, generator de o muzicalitate tulburătoare prin varii procedee stilistice. Și, deși tematica reiterează teme, motive, obsesii, viziuni și premoniții specifice zbuciumului sufletesc de la „Înviere” încoace, poezia este mereu de o urgență și prospețime teribilă, decantând aspecte ale unor arhiteme.
Iată, mai întâi, un set de poeme dintre care alegem spre ilustrare poemul „de aici de la spitalul de oncologie” (p. 106), exprimând o asumată suferință christică trăită „într-o cangrenă neagră de nămol”: „de aici de la spitalul de oncologie/ unde cu fiecare bolnav suferă și isus hristos/ îmi scriu mie însumi scrisori din picături de ploaie/ și mă consider înlăcrimatul cel mai norocos/ (…)/ unul dintre noi a aprins p lumânare într-un fel de altar/ altul a aprins o lumânare într-un craniu umed și gol/ apoi dintr-o dată se-aude un fâlfâit în clopotnița bisericii/ unde porumbeii se hârjonesc și zboară în stol// aici la spitalul de oncologie/ cu cât e rana mai adâncă, cu cât e durerea mai mare/ chiar și lacrima, chiar și cancerul de pe creier/ se tratează cu aceeași picătură de sare”. „Oncologia” e un salon al supliciului, un „labirint” în care poetul caută „ochii lui dumnezeu/ care nu mint”. E un loc în care zi de zi, clipă de clipă, poetul învață „arta de a muri”:
„de aici de la oncologie
unde transform noaptea în zi
învăț puțin câte puțin
din arta de a muri
e-atâta deznădejde
inima îmi strigă: „hai, rămâi!”
mama mi-a pus flori de potbal
la căpătâi
o parte din mine se zbate să trăiască
o altă parte simte încet cum moare
dintre toate sărbătorile de pe pământ
dumnezeu e sărbătoarea cea mai mare
de aici de la oncologie
unde vântul stinge lumânările din sfetnice
sfinții coboară din icoane
din cazanii și pomelnice
de aici de la oncologie
din acest labirint
caut ochii lui dumnezeu
care nu mint”
(scrisoare de la oncologie, p. 13)
În acest sens, poezia se umple de o suferință devastatoare, este un fel de „tragere pe roată” această poezie definită în final „un clopot care-n noaptea de înviere/ începe să bată”:
„toată poezia mea
toată
e ca o tragere
pe roată”
(toată poezia mea, p. 67).
Textele, ca niște ramuri cu rod bogat, gata să se rupă, gem sub un lexic cu conotații liturgice, de litanii asemenea unor bocete „cu gura închisă”, cu o risipă de denominații premonitoare: biserică, sfeșnice, sfinți, icoană, clopot, cruce, candelă, altar, clopotniță, iconar, muceniță, calea spre schit, schitul din munți, mănăstirea Lainici, sfântul irodion etc. („mănăstirea lainici”, „schitul locurele”, „calea spre schit”, „biserica de promoroacă”, „ce poate fi mai trist decât o biserică închisă?”, „vinul lui dumnezeu”, „psalm” etc.).
În poemul inițial, intitulat „dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ”, poetul evocă țintirimul satului: „aici aș vrea să fiu îngropat/ cruce lângă crucile părinților mei// va veni toamna, va veni iarna/ vom dormi sub nămeți/ eu și mama și tata/ ca-n copilărie, de-atâta fericire beți”… De altfel, retragerea suferindului în leagănul de aur al copilăriei este o temă frecventă, reiterată, cum frecvente sunt imaginile părinților. De reținut că pe coperta volumului este reprodusă o imagine de familie: Mama cu poetul-copil. Un mesaj, desigur, al apropierii în veșnicie…
Tot pe atât de tulburătoare sunt și poemele așa-zis erotice, aducând un omagiu ființei iubite, Mamei, „femeie frumoasă”, și soției, „muceniță, împărăteasă”: „de la această femeie frumoasă/ am învățat ceea ce n-am învățat/ de la toate pădurile care mi-au cutreierat/copilăria” („de la această femeie frumoasă”). Suferindul de pe patul de spital își divinizează perechea, cu acea prospețime de limbaj liric prin care o dorește mereu aproape, un senzualism contemplativ de trăiri și reamintiri adamice: „încă o clipă/ în inima mea se încheie/ tu devii din fecioară/ femeie// …încă o clipă/ cobor în genunchi să-mi fie lesne/ să te sărut de la genunchi/ până la glezne” („încă o clipă”). Sau acest joc arghezian menit a-l face să uite de calvar: „spune-mi ce niciodată/ niciunui fluture nu i-ai mai spus/ cât de sus vrei să-ți ridic rochia?/ o, cât de sus?// până la coapse/ până la sâni, până la subțiori/ dăruiește-mi mierea/ preasfintei tale flori// grăiește-mi ce niciodată/ niciunui fluture nu i-ai grăit/ dăruiește-mi dulceața/ acelui miez de piersică, sfințit” („spune-mi”). Da, amestec de Eros și presentiment thanatic, de unde și semantismul biserică-femeie din distihul „biserica”: „biserica transformă în floare/ fiecare femeie care se roagă în ea”…Ba chiar echivalența semantică femeie-poezie: „rochia ta/ (de la primul până la ultimul nasture):// obârșia poeziei” („obârșia poeziei”). Frumoase poeme de dragoste, de o sinceritate cuceritoare, lipsite de acea falsă pudibonderie, sunt textele: „ca un sfânt, ca un golan”, „acest sărut îți va aprinde rochia”, „te voi lăsa să-mi săruți tălpile”, „afară țârâie greieri”, „a mă lăsa să te dezbrac”, „psalm”, „blues”, „cu mâna pe inimă”, „rochia ta albă”, „încă o clipă”, „ziua durează cât o clipă”… Se zice că sentimentul erotic este, la omul suferind, un semn de reprimată vitalitate, exprimând atât dorința de a trăi „obișnuitul” vieții de cuplu, dar mai ales „magia” atâtor gesturi și atitudini încă nedescoperite, de unde spiritul ingenuu anecdotic al poetului din piese ca „acest sărut îți va aprinde rochia” sau „ca un sfânt, ca un golan”…
Este impresionantă starea de liniște, de împăcare cu sine a suferindului care, tratat pe un pat de la oncologie, are viziunea morții în sensul contopirii cu țărâna părinților și cu luminoasa și sempiterna natură (ca la Coșbuc: „Natură, în mormântul tău/ E totul cald, că e lumină.”), deși lacrima lui este „lacrima din ochii unui mânz care moare”, ceea ce sugerează jertfa „mielului” christic, o predestinare jertfelnic-salvatoare pe care încearcă s-o înțeleagă din plin, asumându-și-o cu luciditate.
Este destul să cităm din poemul „această carte”, care încheie volumul, și vom înțelege cum suferința poetului a antrenat viața întregii familii, a soției și bravilor feciori, solidari în exemplaritate. Este o tristă și lucidă consemnare, de o tranzitivitate jurnalistică, o spovedanie ca o rugăciune de iertare:
„această carte o dedic soției mele și copiilor mei
ale căror mângâieri miros a muguri de brad
pentru că sunt alături de mine în cea mai grea perioadă a vieții mele
când fac chimioterapie și viața mea e chiar o parte din iad
știu că e atâta cancer pe lume
dar durerea prin care trec eu e înfricoșătoare
ei bine, această durere s-a transmis și celor dragi ai mei
care suferă odată cu mine și suferința e de o mie de ori mai mare
au albit cu toții
au devenit cărunți, atât de frumos au albit
probabil dumnezeu i-a ales drept prelungiri ale suferinței mele
știind că, iubindu-i atât de mult, eram atât de fericit
toate vârfurile pe care le primesc în piept
vârfuri de săgeți ruginite și pumnale
dă-mi-le, doamne, mie pe toate
și lasă-le lor libertatea de miei neprihăniți să alerge liberi prin vale
poate am greșit, doamne
poate chiar de mâine mă vei ierta
și îmi vei lua de pe umeri crucea
și îmi vei zice că e a ta
mă aflu la editură acum
unde tipăresc pe frunze veștede o nouă carte
la hotarul
dintre viață și moarte”
Ce altceva ar mai trebui spus, „cazul” Constantin Preda rămânând deschis, întru o mai dreaptă înțelegere și prețuire a unuia dintre cei mai talentați poeți români de azi, ce-și scrie, de la o vreme, poezia, cu sânge de mucenic al suferinței.
Zenovie Cârlugea