default-logo

Un globtrotter al poeziei române de azi: Minerva Chira

Recenzându-i cartea de versuri Nimeni, altul, tu (2011), dar și lucrarea memorialistică Dimineață cu soare apune (2015), observasem la Minerva Chira obsesia condiției solitare într-un areal de referențialitate natală, care constituie pentru scrierile sale un inepuizabil rezervor de idei, teme și motive literare, precum și un topos al regăsirii identitare după pribegiri, itinerante, pe mapamond. Trăitoare într-un sat de pe Crişul Repede, Negreni, din Apuseni, situat pe şoseauainternaţională Cluj-Oradea, pe la poarta poetei, – care trăieşte, zice-se, fără televizor, internet şi telefon mobil -, trec necontenit, într-o parte şi alta, grăbite, automobile de toate felurile, dându-i impresia că lumea se află mereu într-o goană de aventură şi interese. Numai casa natală în care îşi duce ea rostul, înconjurată de o vastă grădină lucrată cu sârg ce-i oferă toate roadele de care are nevoie plăpânda-i fiinţă lacto-vegetariană, pare să rămână pe loc, cu poveştile copilăriei şi amintirea mamei, un fel de Vitoria Lipan din Apuseni, de la care poeta a învăţat multe, dar mai ales să nu trădeze legătura cu chtonicul, cu originarul, cu datina şi obârşia, în buna tradiţie a creştinismului cosmic.

S-ar putea crede din cele de mai sus că Minerva Chira este o mentalitate neosămănătoristă, sentimentaloidă ori păşunistă. Nimic mai fals, căci poeta, deşilocuieşte într-un areal geografic bine determinat, este de întâlnit cu prilejul unor acţiuni cultural-literare în diferite locuri, publicând mai peste tot, îndeosebi în presa culturală din Transilvania.

Debutul editorial din 1992, Manual de târâre, îi fusese prefaţat de Ana Blandiana şi cam ceea ce i-a prezis acolo distinsa poetă s-a cam îndeplinit, căci de atunci până azi Minerva Chira a perseverat pe linia unei poezii personale, neînregimentându-se în nicio grupare literară. Ferită, în acest fel, de orice interese de grup, asimilări ori experimentalisme, această poezie a crescut de la sine, pe temeiurile frustei dezvoltări, căpătând individualitate, specificitate, ton personal, cadenţă proprie, distincţie stilistică.

Pe deasupra, poeta e și o pasionată peregrină pe meleaguri europene și nu numai, placheta Nimeni, altul, tuilustrând din plin această vocație de globe-trotter însetat de cultură, natură, spiritualitate. Puţinii bani pe care îi poate strânge periodic din profesiunea de dascăl, Minerva Chira îi cheltuieşte pe călătorii, indiferent că este vorba de Tibet, China, Iordania, Siria, Maroc, Grecia sau de ţări din Occident (Irlanda, Scoţia, Ţara Galilor, Anglia).

Dorinţa irepresibilă de evadare, de călătorie, de cunoaştere a altor lumi descoperă un orizont sufletesc bogat şi variat, o mentalitate de homoviator proprie spiritelor cărturăreşti. Poate de aici impresia puternică de livresc a recentei plachete POLENUL RUGURILOR (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020, 68 p.), care se constituie într-o suită de crochiuri „turistice” prilejuite de călătorii în SUA, Iran, Islanda, Etiopia, Kyrgyzstan, Kazakhstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Insulele Azore și Indonezia.

În precedenta plachetă, Minerva Chira cutreierase Tibetul („depărtarea care apropie”), consemnând dăinuirea unei culturi și spiritualități mirabile, China cu însemnele antichității sale, Irlanda, Scoția, Țara Galilor (Anglia fiind cea mai generoasă sub aspectul sejurului poetic), Iordania cu Muzeul de la Qumran și „orașul uitat 1000 de ANI”, Petra, cu Mormintele Nabatienilor, Muntele Nebo(„de unde Moise a văzut Pământul Făgăduinţei”), Siria, Marocul cu lumea Marrakechului(„Perla Sudului”), satele berbere și, în general, cu tradițiile magrebiene, apoi Grecia și Coasta dalmată..

De data aceasta, poeta coboară în inima Africii spre Addis Abeba, către lacurile și triburile continentului, dar un mare punct de atracție îl constituie țările din Asia Caucaziană(Kyrgyzstan, Kazakhstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan).

Poeziile poartă ca titluri numele localităților cutreierate, într-un amplu periplu euro-afro-asiatic și transatlantic. Iată, bunăoară, ciclul SUA, consemnând numele metropolelor vizitate: Bostonul (cu celebra universitate Harvard, cu Casa Sylviei Plath și Burberry Tower),Pittsburg-ul („murmurând numele laureaților Nobel”), Washington-ulcu Statuia Păcii, Casa Albă, Muzeul Culturii Afro-americane, Muzeul Holocaustului, Marele Canion, Arlington National Cemetery, Monumentul lui Jefferson etc.), Baltimore („orașul lui Poe”), Philadelphia (cu regretul că „n-am văzut Măiastra lui Brâncuși”), New York-ul cu celebrul Broadway și Miami cu „luminile Portului”, Cascada Niagara

Urmează grupajul IRAN, cu poeme dedicate orașelor Teheranu (I-II), Kashan, Isfahan (I-II), Yazad, Persepolis, Pasargade, Shiraz (I-II). Iată câteva rânduri din Persepolis, cu notația istorică jurnalieră de rigoare și minim fior liric, cum de fapt se întâmplă peste tot: „Unde să fi fost mai mulți – / mă întrebam la Palatele construite/ de Darius, Xerxes, Artaserxes/ și urmași (…)/ Darius cel Mare și succesorii/ au mormintele tăiate în stâncă/ la înălțime/ M-au închis pe veci într-o culoare/ în freamătul umbrelor culese/ din imperiul râului Pulvar/ de supraviețuitorul cu lumânare.” ÎnETIOPIA, poeta vizitează Lacurile („Plimbări prin tunelul săpat/ în Cascada Nilului Albastru”), Triburile cu obiceiurile lor primitive hrănindu-se cu pâine de bananier („Priveam istovirea în triburile/ Dorze, Hamer, Dasenech, Mursi – torc femeile și țes bărbații/ După smulgerea cămășilor treceau/ prin strigăte din dezmățul lavei/ tinere goale până la brâu/ în fuste – piei/ descălțate trezind pulberea cu dansul/ Neocrotite de nicio lege/ li se îndepărtează clitorisul/ apoi se căsătoresc/ Unele poartă farfurioare în buză/ coarne la urechi/ bărbații putând avea 10 soții!/ Cu ce a fost despicat cerul?/ Beau sânge de animal…” La Dushanbe în TADJIKISTAN poeta aleargă „de la statuia poetului Rudaki/ la a lui Cyrus/ a lui Somoni/ la a poetului Ayni” și își amintește de Gara clujeană și de mentorul de acasă care-i apreciase poemele: „Publicate în revista ținută la piept/ zburam cu aripi – scrisori/ trimise mie/ de Ana Blandiana”. La Kuta-Ubud în INDONEZIA, în ambianța Complexului de sanctuare Batuan, poeta are revelația integrării într-o nouă ordine spirituală: „Parcă-aș fi o statuetă/ dintr-o singură bucată de/ mahon, ibiscus, santal, lemnul crocodilului/ în mâinile artizanilor din Mas/ prelucrată fără schiță”. Aceeași apropiere empatică față de oamenii purificați prin ritual din Regatul Mengwi: „În peisajul și terasele de orez/ din Jatiluwih – Patrimoniu UNESCO – / aș rosti rugăciuni cu mantra/ să coboare ploi/ (…)/ Pe insula cu Templul LuhurTanah Lot/ doar pentru hindu accesibilă/ aș conversa cu pasărea dragostei/ printre gratii/ De la ea aș afla mai mult/ Nu tot”…

Și totuși, unde este poezia în toată această devălmășie de itinerarii turistice/ peripluri pe mapamond? Avem a face cu fapte de călătorie sau cu o stare de poezie?

Deși însemnele unei geografii livrești sunt covârșitoare, totul decurgând ca o tumultuoasă denominațiune itinerantă, există, totuși, un minim fior liric în spatele acestor crochiuri aventuroase de globe-trotter, căci dincolo despiritul de aventură avem a face cu o irepresibilă dorinţă de cunoaştere, poeta simțind o imperioasă nevoie de evadare dintr-o circumstanţialitate nu tocmai comodă şi în acord cu propriile-i scrutări sufleteşti, fapt mărturisit, de altfel, de întreaga ei poezie. Să fie vorba şi de „o răzbunare pe propria-i singurătate”, după cum scrie cândva un confrate (Liviu Ioan Stoiciu)? Poate… Pe deasupra este, cred, şi nevoia de anonimizare, de periodică pulverizare în lumea mare a civilizațiilor și culturilor, un exerciţiu terapeutic, de purificare, clarificareşi împăcare cu sine. Călătoria înseamnă ieşirea dintr-un spaţiu habitual şi intrarea într-un timp oferind iluzia duratei, o periodică decantare a sufletului, o probă la care este supus sinele încărcat cu zgura existenţială.

În toate aceste deambulări în spaţii cultural-continentale nu atât empiria turistului se impune ci o anumită empatie a coabitării cu realităţi noi, de unde şi ecourile unui lirism care, după ce ia în primire reliefurile vizitate, se întoarce la oglinda ce l-a generat, reflectându-se în sine. În acest fel, călătoria înseamnă şiiniţiere, şi terapeutică, şi dezmărginire, şi căutare de sine ce ia forma versului. Se naşte astfel o poezie a marilor călătorii, specie cultivată în literatura noastră încă din epoca preromantică pentru a cuceri pe parnasieni şisimbolişti, apoi pe tradiţionaliştişi moderni, ajungând iată la generaţiile postmoderne, prin Minerva Chira, o pătimaşăperegrină pe varii meridiane, în noi și noi spaţii de cultură, spiritualitate şicivilizaţie.

Nu rareori, peisajul vizitat/ cutreierat se reflectă în oglinzile sinelui, descoperind corespondențe, similitudini, empatii, unicități și revelații ale regăsirii identitare: „Orașul lui Poe mi-a amintit/ călătoria aceea în tine/ cu mâna întinsă când aluneca/ snopul de grâu peste ea/ Învelire între petale din/ Copertele Librăriei Barnes & Noble/ Nu mai doream nimănui din Port/ să-i semeni/ Rămâneam ascunși în aceeași piele -/ doi gemeni.” (Baltimore)

Cu o vocație irepresibilă de globe-trotter și vădind un pasional instinct poetic pentru marile călătorii, Minerva Chira aduce de pe meridianele lumii saci încărcați cu acest „POLEN AL RUGURILOR”, ofrande livrești din culturile și civilizațiile lumii, trudite cu sârg și oferite ca degustări întru o mai dreaptă înțelegere a omului și creației sale. Sub acest aspect, Minerva Chira își conturează un profil poetic de marcă unică și indiscutabilă originalitate.

Zenovie Cârlugea

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*