În toată această pandemie a spaimei universale, cel mai frumos moment care mi-a atras atenția a fost apariția, pe străzile Iașului, a acelui moldovean din Răducăneni, care a înfruntat virusul și echipajele de poliție, ca să se ducă la maternitate, unde nevasta lui îi născuse un fiu. Nu a fost un gest ostentativ de a sfida ceva sau pe cineva, ori de a-și marca în vreun fel dezacordul față de starea de urgență, s-a dus, pur și simplu, să-i ducă soției lăuze, la spital, cele trebuincioase. Gestul lui nu venea din această contemporaneitatea bolnavă, cu oameni închiși în case – de frică sau de „ordonanță” – ci dintr-o ancestralitate pierdută, cu oameni normali, care fac gesturi eroice pentru că „așa au pomenit”.
Pandemia a forțat statele lumii să dea legi speciale, pentru protecția cetățenilor, ceea ce e normal și just până la un punct. Până la punctul la care, în familia moldoveanului Sergiu Ion Ciobotariu, s-a instituit o altă stare de urgență, aceea a normalității irepresibile: i-a născut nevastă și el trebuia să ajungă la ea. Punct! A încercat cu tramvaiul, dar nu l-au lăsat. A încercat cu bicicleta – la fel. Și, cum bani de taxi nu avea, a încălecat pe mârțoaga lui cea greu încercată de poveri și tracțiuni istovitoare și a plecat spre maternitate, să-și onoreze datoria. Antropologii și sociologii de serviciu ar putea califica gestul drept caricatura unui arhetip (sau a unui „pattern”, cum se spune mai nou). Nu, nu e caricatura unui arhetip, e arhetipul însuși, trezit la viață de o stare de urgență. Sau de o dublă stare de urgență: a lumii și a familiei lui.
La prima vedere, moldoveanul pare a fi replica românească a lui Don Quijote. Numai că Don Quijote a murit demult, o dată cu Cervantes, înfrânt de morile de vânt ale lumii sale! Nu, Sergiu Ion Ciobotariu nu e Don Quijote și nici nu cred că l-a citit pe Cervantes! E mai degrabă un Sancho Panza care, în lipsa stăpânului, i-a preluat atribuțiile și îi continuă „misiunea” în aceeași cheie: încalecă pe Rozinanta și pleacă la Dulcineea lui lăuză de la maternitatea din Iași, să-i ducă pamperși pentru copil. A învățat lecția lui Don Quijote dar a aplicat-o în felul lui țărănesc, sau răzeșesc, cu o candoare irezistibilă, în fața căreia cedează până și morile de vânt (cele trei echipaje de poliție).
Sergiu Ion Ciobotariu este un învingător al pandemiei de Coronavirus. Singurul, despre care am această certitudine. A învins-o cuminte, neagresiv, încercând să se supună legilor stării de urgență. Dar totul până la pamperșii copilului său nou-născut! Aici a intervenit o altă lege, la fel de imperioasă, conform pildei biblice cu fețele monedei: „Dați Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu!”. În sufletul său, Sergiu nu s-a lăsat cotropit de pandemie, boala nu i-a pătruns în suflet. Putea să fie ciumă, holeră sau gripă spaniolă, el nu și-ar fi abandonat treaba pe care o avea de făcut. A ajuns la maternitatea din Iași călare, ca un învingător, înarmat cu pamperșii pentru copilul lui, mai importanți decât orice pandemie de pe pământ.
Misiune îndeplinită! Cred că și Dumnezeu aplaudă fericit.
MIRON MANEGA
Articol apărut în revista CERTITUDINEA Nr. 61