◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

„Nu-i lumină nicări/ Or murit toţi martorii”

Să ştiţi că n-am greşit titlul celebrului cântec maramureşean pe care-l spune cu atâta patimă poetul arefean Horia Bădescu, trăitor în Ardeal ori pe care-l interpretează sfâşietor Tatiana Stepa.

În cântecul popular, o doină prelungă, versul al doilea este: „C-or murit toţi oamenii”.

Mi-am permis să-l parafrazez uşor pentru a vă conduce într-o altă realitate, a zilelor de azi, pline de tot felul de jocuri de imagine şi de prefăcătorii menite să-i manipuleze pe cei mulţi şi proşti. Am văzut zeci de filme în care mafioţi din Sicilia, din America, din Franţa, din Rusia, din Japonia, de unde vreţi voi, îi lichidează pe martorii incomozi. Pe cei care ar putea depune mărturie despre vreo crimuliţă a naşilor. Dacă nu mai sunt martori, fapta nu există. Fără martori, justiţia, aşa oarbă cum este, nu mai are nicio putere.

Concluzia filmelor respective: martorii au murit, băieţii deştepţi pot să-şi vadă liniştiţi de viaţa lor.

Şi acum, aplicaţia la realitatea imediată, la realitatea românească democrată şi minunată. Când mulţi dintre cetăţenii între două vârste, dar mai cu seamă dinspre vârsta a treia, bucurându-se de diverse „foncţii” şi demnităţi, de statul pe o platformă politică ori culturală, simt nevoia imperioasă de a-şi rescrie biografia de luptă dizidentă şi consecventă, de a ne povesti nouă, dar mai ales celor mai tineri, cât de corecţi şi de erecţi au fost ei în timpul dictaturii comuniste, cum s-au opus cu toată fiinţa hidrei comuniste, cum au suferit persecuţii fără seamăn, cum au fost urmăriţi de securiştii cei răi, ca în baladele cu haiduci, câte cinci-şase agenţi abia prididind să-i hăituiască pe ei, săracii! Fără îndoială, au fost şi oameni persecutaţi cu adevărat, închişi fără judecată, unii au pierit chiar în aiuduri şi sigheturi ori la canalul sibiriac din Dobrogea. Dar nu de ei vorbesc în aceste rânduri, ci de cei care-şi construiesc răbduriu astăzi, după război, o platoşă strălucitoare din minciuni îmbrăcate în imaginaţia debordantă a unor flăcăi bătrâni ce cred că toţi martorii au murit, că nimeni nu mai poate să spună cum erau ei cu adevărat.

Într-o vreme când am trăit cu toţii aici, în spaţiul danubiano-pontic, ne-am petrecut tinereţea împreună, am învăţat carte, am muncit, am iubit, am sperat, am urât, am făcut compromisuri mai mari ori mai mici. Unii chiar am crezut în acele timpuri, Doamne, veneam din zarea de după un război nimicitor, cu părinţii loviţi prin tranşee străine, cu bunicii plânşi şi dezmoşteniţi dintr-o ţară care a stat sub ocupaţie asiată aproape două decenii, unde se învăţau limbi străine cântând şi strângând din dinţi.

Spuneţi-mi, stimaţi şi stimate, cum puteţi să vă prefaceţi că n-aţi mâncat niciun căţel din usturoiul acelui timp, că nu v-aţi bucurat niciodată atunci, că numai umbră, luptă şi durere a fost tinereţea voastră, că v-aţi păstrat „puri şi duri”, cum ziceau nişte tineri dintr-un partid interbelic, iar acum v-aţi pierdut toate manuscrisele din acel timp, aţi păstrat numai pozele unor modele morale pe care vreţi să le oferiţi cu autograf tinerei generaţii?

„Nu-i lumină nicări/ Or murit toţi martorii”, cântaţi cu frenezie şi aţi ajuns să şi credeţi că totul a fost numai aşa cum îl vedeţi în imaginaţia voastră curată-luminată, ca apa nestrecurată, şi zorii democraţiei v-au poleit aripile de heruvimi.

Îmi aduc aminte tot felul de întâmplări din tinereţe. Cu un coleg al meu, scriitor cunoscut, care a venit într-o zi la redacţie în baston, suferind vizibil, şi mi-a povestit la ureche că a fost urmărit şi bătut sălbatic de securitate. După câteva zile, m-am întâlnit întâmplător cu soţia lui, pe care o ştiam de mult, şi ea mi-a povestit senină cum a alunecat soţul pe gheaţă şi a făcut o fractură urâtă. Colegul meu îşi pregătea dosarul de plecare din ţară, aduna poveşti şi argumente.

Şi fapte adevărate şi cumplite îmi amintesc. Despre profesorul din Turnu Severin care, într-o dimineaţă la un chişoc de ziare, a comentat ironic cuvintele unui bărbat din faţa lui, care îi cerea vânzătorului „România liberă”: „Eee, România liberă sub ruşi!”. Atât a zis. Un alt cetăţean de la coadă s-a legitimat, l-a dus la Secu şi profesorul a dispărut de acasă cinci ani.

Un mare poet clujean, de origine armânească, om pe care l-am preţuit enorm pentru talentul şi discreţia lui, mi-a povestit într-o seară de vin alb de Lechinţa cum a fost dus la Aiud şi i s-a spus abia după şapte ani că nu ar fi trebuit să fie închis, că denunţul că ar fi fost legionar a fost fals. I s-a dat drumul, dar, acasă, şi-a găsit soţia căsătorită cu alt bărbat, iar ea i-a povestit plângând că a primit o telegramă de la penitenciar că el murise în spitalul închisorii. Şi domnul Teohar nu s-a dat niciodată martir.

Mulţi martiri apar abia astăzi. Sprijinindu-se cu osebire pe jertfa părinţilor lor, dintre care mulţi, să mă iertaţi, au plecat din hotelul acela moscovit de bolşevică amintire, au venit la noi în ţară cu tancul, că trenurile mergeau mai greu, şi acum ne dau lecţii despre democraţia multilateral aplicată unei naţii de troglodiţi.

Gazetele, politice ori culturale, televiziunile, politice şi aculturale, sunt doldora de mărturisiri ale unor autobiografi fără pată şi prihană.

Şi, culmea culmilor din culmi, cum zicea un bun prieten al meu din tinereţe, Georgică Ecliserescu, un cetăţean ciudat sfinţit de votul fraierilor mioritici, fost capo din tutti capi al mafiei politico-economice, îşi scurge o lacrimă din ochiul drept cu care ne-a învăţat să trăim bine, legaţi bine, plătiţi prost, îi cheamă pe toţi intelectualii lui pe care i-a răsplătit în fel şi chip să-i ia apărarea şi să-i pună la loc şapca imperială.

Băieţi, vreau să vă spun ceva. N-o să vă placă. O să mă înjuraţi, cum aţi mai făcut-o şi cum faceţi cu toţi cei ca mine. Dar eu o să dau în continuare citate din filosoful meu japonez preferat, Iasugawa Misirupi: vreau să vă spun că ştiu, simt, văd că nu-i lumină nicări, dar că, încă, n-au murit toţi martorii!

Cei care mai trăiesc or să vă aducă aminte de voi, o să vă tulbure somnul, o să vă sfâşie măcar din când în gând pânza purităţii revoluţionare în care vă înveliţi.

Când eram tineri şi boemi, ne beam cafeaua la „Albina” ori la „Tosca” şi obişnuiam să ne despărţim cu un salut băşcălios: „Te rog, nu uita Gara Lugovaia!”; era titlul unui film sovietic şablonard. Acum, eu vreau să vă salut cu parafraza cântecului maramureşean: „Nu-i lumină nicări/ N-or murit toţi martorii!”

Nicolae Dan Fruntelată

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *