default-logo

Şi punctum…

Când eram copil, bunicul meu Ioan Dabija, atunci când rămânea singur şi i se părea că nu-l aude nimeni, îngâna un fel de cântec:

Toată lumea are neam,

Numai eu pe nimeni n-am,

Toată lumea are ţară,

Numai eu, cu câinii-afară…

Deşi de multe ori îl murmura lăcrimând, eu zâmbeam ca să nu mă vadă, pentru că bunicul meu, aşa credeam, nu avea dreptate.

Cum, n-are dânsul chiar pe nimeni?… mă întrebam, când satul ne era plin cu rude: verişori, verişoare, fraţi, surori, cumnaţi, cumnate, mătuşi, unchi. Şi apoi cum să nu aibă el ţară? Când Uniunea Sovietică este cel mai mare şi cel mai puternic stat din lume?

Odată s-a simţit auzit şi, când mi-a surprins privirile de ştrengar, mi-a vorbit mângâindu-mă pe creştet:

– Noi suntem români, dar să nu spui la nimeni!

Nu ştiam ce înseamnă să fii român, credeam că român e un fel de haiduc, de care erau pline în acele vremuri de prigoană de după război pădurile noastre.

–  Eu cu mata?! Sau şi ceilalţi?

I-am pus această întrebare, de vreme ce fiul lui, părintele Serafim Dabija, cumnata bunicului, Tecla Leancă, alte rude de-ale noastre, precum preotul Nicodim Onu, moş Terinte Caragea, făceau închisoare pentru asta.

– Şi ceilalţi, mi-a răspuns sec bunicul.

Doar că nu pricepeam: de ce să nu o spun, când tot el se supăra pe noi atunci când îi rosteam minciuni, iar acum ne cerea să nu vorbim ceva despre care era convins chiar el.

Când am ajuns pe toloaca plină cu prieteni de joacă, le-am destăinuit:

– Bunicul a spus că noi cu toţii suntem români, dar să nu spunem la nimeni.

A doua zi, la şcoală, le-am împărtăşit în recreaţie şi altor colegi taina bunicului, numai că „…el a spus să nu spunem la nimeni”.

– Cum să nu-i spunem învăţătorului nostru, care ţine la noi şi probabil încă nu ştie? mi-a spus Lida, colega de bancă.

Când a sunat de lecţie, şi în clasă a intrat învăţătorul nostru, Nicolae S. Cocul, ne-am apropiat toată clasa de el şi i-am şoptit şi lui marea taină:

– Bunicul a spus…

– …că noi suntem români…

– …dar vă roagă să nu spuneţi la nimeni.

Dar învăţătorul  se vede că nu înţelesese prea bine ce i-am spus, pentru că a zâmbit şi ne-a îndemnat să trecem fiecare în banca lui, ca să începem lecţia.

Astăzi, când murmur, atunci când nu mă aude nimeni, strofa acelui cântec de demult, nu ştiu de  ce cred că, de acolo de unde se află, tătucuţa mă aude şi zâmbeşte, bucuros că n-am păstrat secretul pe care mi l-a încredinţat în copilărie doar mie, ci l-am spus şi altora încă prin vremuri tulburi şi nepriincioase adevărului.

Atunci demult, când a dorit să ştiu ceva şi să tac despre cele aflate, el voise să mă ocrotească, aşa cred azi, ştiind prea bine ce-au păţit toţi cei care nu ascundeau cine sunt şi se mândreau cu numele neamului lor. Acel mesaj tainic al tatălui mamei, Ioan Dabija, mult mai apoi  l-am transmis ca pe-o ştafetă copiilor, iar acum şi nepoţilor mei, doar că – mă ierte bunul meu bun – cu partea de taină un pic modificată:

– Noi suntem români, voi sunteţi români şi să spuneţi, ca să ştie toată lumea acest lucru…

Şi punctum…

Nicolae DABIJA

 

6 iunie 2019

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*