Pe vremea tinereții mele nevinovate, când ulițele din Cărăpcești erau adevărate bulevarde ale Raiului, Fița însema o vecină cu tabieturi și dichisuri, o femeie care îmi părea bătrână deși nu cred că adunase cincizeci de toamne, o doamnă aș zice acum fără nicio ezitare fiindcă săvârșea un adevărat ritual din răsucirea unor fâșii din ,,Scânteia”, ziarul cu tiraj serios atunci, decupa niște dreptunghiuri aproape egale din hârtia celei mai importante publicații a timpului, apoi lua unul dintre aceste dreptunghiuri și îi așeza tacticos în lățime un miez consistent din frunze de tutun uscat și mărunțit, îl răsucea cu degetele obișnuite cu operațiuni mult mai grele, după care lipea cilindrul respectiv cu saliva urcată subtil în vârful limbii, îl pipăia în lung și în lat de parcă îi făcea un ultim control de calitate și, evident mulțumită în cele din urmă, își aprindea cu gesturi încete trabucul, urmărind cu ochii mijiți cum se desprindeau în cercuri jucăușe rotocoale succesive de fum, nu mai sunt sigur dacă în afară de tutun nu bea cumva și cafea, asta era Fița despre care îmi amintesc colorându-mi clipe magice ale copilăriei cu farmecul ei de o rară naturalețe, însă acum, în zilele noastre, fiță poate fi o extravaganță pe care nu și-o permite oricine, cel puțin așa credeam până mai zilele trecute când, într-o seară, un amic străvechi care îmi împrumută timp liber cu nonșalanță în condiții noi de escrocherii sentimentale, într-o seară care ar fi rămas în amintire în șirul multor altora obișnuite dacă nu ar fi intervenit neobișnuitul, direct și simplu spus mi-a făcut o insistentă invitație la o bere în centrul vechi al capitalei, lucru care s-a împlinit, sper o dată pentru totdeauna, nu fiindcă nu mi-ar fi plăcut, fetele care ademeneau posibilii clienți o făceau într-o gamă inimaginabilă de cuvinte și gesturi, deseori într-atât de amuzant că îmi și încolțise un gând aiurea, ca să nu vă închipuiți altceva vă spun din capul locului că-mi trecuse prin cap că, de n-o mai ține treaba cu cărți și reviste, spre a nu mă plictisi voi merge să le ajut, adică mi-a plăcut, dar a fost o pierdere de vreme cum nu am mai suportat de mult, iar dacă ar fi fost numai risipa timpului tot nu ar fi însemnat mare lucru, acreala mare vine din faptul că amicul, pe care l-a mâncat undeva, bănuiesc, remarca o fac în numele sincerității și al dreptului sfânt la libera exprimare, prietenul cu ideea a pierdut și niște bani, cu prețul a două beri și ciuciubucul de rigoare am fi băut mai colea, la nici cinci sute de metri distanță, dublu, da’ nu poți face nimic în plăcerea omului și apoi, nu-i așa, obrazul subțire…
Fi(ri)ță Carp / UZPR