◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Filosofia indiană şi sublima ei subtilitate

 Interinfluenţe sau un „firesc” sincronism cultural?

De foarte multe ori m-am întrebat cum se explică formidabilele simultaneităţi dintre piramidele egiptene, ziguratele mesopotamiene şi enigmaticele piramide mayaşe (atenţie, cu mii de ani în urmă spaţiul era un concept cosmologico-teologic absolut, comunicaţiile şi schimburile informaţionale între comunităţi erau accidentale şi total nesemnificative, iar anticii în general, indienii în special – ne informează Th. Simenschy – nu erau prea grăbiţi, căci „timpul nu joacă mare rol la ei”), tot aşa cum (încă) n-am aflat explicaţii rezonabile în ceea ce priveşte stupefiantele înrudiri/omonimii dintre mitologia egiptenilor antici şi cea a polinezienilor (în ambele, Ra este zeul soarelui!), înrudiri despre care Alexandru Babeş ne spune doar atât în eseul Geneza zeilor (Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1970): „Explicaţia se va găsi, poate, abia după stabilirea originii polinezienilor”…

Ce să mai spunem despre uluitoarele concomitenţe (în conţinut şi formă) din filosofiile de frunte ale Antichităţii (indiană, chineză, greco-romană), concomitenţe sau sincronisme pe care m-am străduit să le pun în evidenţă atât în precedentele capitole ale acestui amplu studiu (absolutul, Unul, Sufletul universal, fiinţa, nefiinţa etc.), cât şi în articolul Asemănări şi deosebiri între primele principii din filosofia antică greacă şi taoism (daoism)”.

Desigur, după ce subliniază strânsele raporturi dintre sanscrită şi limbile europene (ele au fost observate de călătorul italian Filippo Sassetti încă din secolul al XVI-lea, ocazie cu care europenii află pentru prima dată de existenţa limbii sanscrite), Theofil Simenschy nu putea să nu precizeze că, în jurul anului 500 î.e.n., „o mare mişcare intelectuală se produce atât în India şi în Persia, cât şi printre greci” (atunci apare Buddha în India, Zarathustra la perşi, Lao Zi şi Confucius la chinezi, Pitagora la greci), că gânditorii încep să-şi pună întrebări de felul: „Ce e lumea în care trăim? Are Creatorul formă sau nu? A fost lumea creată din nimic de o Fiinţă atotînţeleptă, atotbună şi atotputernică, a luat ea naştere de una singură dintr-un germene etern, bunăoară aşa ca oul cosmic de aur, sau a rezultat din eterna combinare a atomilor indestructibili” (despre toate astea, iată ce spune superba „istorie” a lui Manu: „La început lumea aceasta era cu totul în întuneric, fără putinţă de a fi percepută şi definită, ca şi cufundată în somn. Atunci Cel-de-Sine-Stătător, vrând să producă diferite fiinţe din propria substanţă, a creat mai întâi cu gândul apele şi a aşezat pe ele o sămânţă sau un ou. Apoi el însuşi se născu în oul acesta sub formă de Brahman. După aceea, el făcu ca oul să se desfacă în două şi din aceste jumătăţi formă cerul sus şi pământul jos. După aceasta îşi împărţi propria substanţă şi deveni jumătate bărbat, jumătate femeie, din care se născu Viraj, care creă pe Manu, creatorul secundar al tuturor fiinţelor”), că scrierile Noului Testament sunt „de-o originalitate unică şi nimic în literatura universală nu li se poate compara” (asemănările descoperite de cercetători „sunt departe de-a fi convingătoare”, căci – ne face cunoscut cărturarul român – „foarte multe dintre ele sunt nepotrivite şi forţate, datorită ideii preconcepute că trebuie să fi existat neapărat o legătură între concepţiile hinduse, în special cele budiste, şi cele creştine”) şi că cele mai multe dintre înrudirile descoperite de învăţaţi sunt „simple coincidenţe, foarte explicabile, dacă ne gândim că ele se găsesc şi la alte popoare în do-meniul cugetării”, întrucât este absolut firesc (sic!) „ca omenirea în decursul veacurilor să fi ajuns să gândească la fel asupra unor anu-mite probleme, mai ales din domeniul religios şi moral, atât de vast şi atât de cutreierat de gânditorii din toate timpurile şi ţările”.

Să fie, întreb eu, atâta de firesc acest năucitor sincronism antic, chiar dacă Joseph Monier este încredinţat că asemănările dintre învăţăturile indiene şi cele europene se explică prin faptul că „mintea omenească se repetă”, iar regele Solomon ne asigură că „nimic nu-i nou supt soare” şi că „Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face” (Eclesiastul 1/9)?

Dacă lucrurile la acest capitol sunt atât de fireşti şi lesne realizabile întru înfăptuirea unui sincronism cultural-filosofic cu totul şi cu totul nedirijat (tocmai de aceea stupefiant şi inexplicabil), de ce nu există unitate de opinii, aspiraţii şi realităţi spiritual-materiale în atotputernicul globalism al zilelor noastre, ci fiecare naţiune, inclusiv naţiunile din Uniunea Europeană, continuă să-şi vadă de rosturile sale identitar-istorice şi politico-sociale pe coordonatele unui specific naţional natural şi a unui multiculturalism artificial, aşa încât – în pofida faptului că, în multe zone ale lumii, tradiţionalele graniţe dintre state au devenit pur formale, iar omul a dobândit un rang politico-integraţionist (nu şi financiar-economic) ce se cuvine doar robotului cvasiuniversal – se tot adâncesc decalajele dintre interiorul (substanţial) şi exteriorul (aparenţial) al omului modern, precum şi acelea, mult mai lesne sesizabile, dintre Vestul şi Estul planetei noastre, respectiv dintre popoarele (tot mai bogate şi mai arogante) din Nord şi cele (tot mai sărace şi mai timorate) din Sud?…

Pentru că, ne înştiinţează marele indianist român, taman ca în cazul proverbelor diferitelor popoare, „nu se poate vorbi de un împrumut”, cu toate că foarte multe dintre cugetările sanscrite „îşi au echivalentul lor în literaturile europene”.

În plus, continuă Th. Simenschy, „este foarte greu de precizat unde este vreo influenţă şi de unde provine”, în condiţiile în care „unii învăţaţi susţin că gândirea hindusă a influenţat pe cea europeană, alţii afirmă contrariul; alţii iarăşi sunt de părere că între Orient şi Occident a avut loc un schimb de idei la fel ca acela de mărfuri; în sfârşit, un număr restrâns tăgăduieşte orice fel de influenţă de o parte sau de alta”. Înşişi grecii au vorbit deschis despre călătoriile lui Pitagora şi Platon în ţările orientale, precum şi despre „influenţa Orientului, despre învăţăturile pe care le-au primit de la Egipt sau de la Chaldea”.

Iată de ce concluzia învăţatului român în această aprigă şi inter-minabilă dispută este mai degrabă prudentă decât tranşantă: „Toţi au dreptate întrucâtva; greutatea stă în a deosebi de la caz la caz aceste influenţe, a le determina originea şi epoca şi a stabili până unde merg”.

 

George Petrovai

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *