Viața este un mare spectacol, oamenii intră și ies din scenă după bunul lor plac, oamenii sunt actori, dar și spectatori, pământul se învârte în jurul gândurilor, a speranțelor, a clipelor cu iubire, iar lumea este întotdeauna la picioarele lor, da, viața este un mare spectacol…De mic copil am adorat poveștile, mi se tăia respirația atunci când ascultam la bătrânii satului cum vorbeau despre întâmplările lor, intram în lumea lor și rămâneam peste noapte acolo, pentru că adormeam cu gândul la cele povestite, întodeauna mi s-a părut viața un miracol, și așa este!
Impactul acestor povești asupra mea a fost benefic, am simțit fericirea copilăriei cum îmi invadează trupul, sângele îmi spunea mereu că sunt vie… mai târziu mi-am dat seama că am și eu o poveste, am mers pe firul întâmplărilor, a trăirilor mele și mi-am dat seama că pot să fac din viața mea un basm, sau o legendă sau o poveste oarecare, fiecare om face parte dintr-un destin, avem intrările și ieșirile noastre, avem o viață și definiția acesteia aș putea să o scriu în fiecare zi , trăiesc la scenă deschisă, trăiesc intrând și ieșind dintr-o piesă în care sunt actorul principal, mă bucur privind cum cade cortina moale, Doamne câte amintiri și-au scris numele pe ea…și nu este decât o cortină colorată de catifea, niciodată de fier, niciodată.
Frânturi de imagini regăsite din albumul copilăriei îmi spun că simbolul scurtei noastre treceri prin Marele Teatru al Vieții este chiar Copilăria, ea bate în pieptul nostru la unison cu inima, nu se lasă dusă de nas și nici uitată, din ea încă mai scoatem pământ negru în care plantăm florile anotimpurilor, florile vieții. Și să nu uităm că această poezie, Copilăria, are versuri unice, iar refrenul ei nu se repetăt niciodată! Intru în culisele teatrului lugojean, pe după cortina lui, sau, mai bine zis, prin inimile actorilor care mențin vie flacăra Eutherpei pe malurile unui Timiș ce curge leneș, precum Ozana lui Creangă… mă văd mereu pe scenă, chiar și acasă simt cum picioarele își caută locul pe o scenă imaginară, și atunci casa mea poate să fie o scenă, de ce nu?
Teatrul lugojean, chiar dacă este de amatori, are o biografie culturală foarte bună, multe turnee, dar și recunoaștere națională și internațională. Teatrul Municipal Lugoj „Traian Grozăvescu” poartă numele marelui tenor român Traian Grozăvescu. Actul de naștere este semnat într-un document datat la 10 mai 1841 unde apare o însemnare despre un spectacol de teatru școlar, la care și-au dat concursul și elevi români de la gimnaziul local. În lunile ianuarie și februarie1847 ”Societatea Românească Cantatoare Theatrale” sub conducerea lui Iosif Farcaș formată din actori profesioniști prezintă pe scena Teatrului din Lugoj primele spectacole în limba română. În ianuarie 1846, meseriașii lugojeni, în frunte cu săpunarul Vasile Brediceanu, joacă o satiră semnificativ intitulată ”Ciutura îngâmfată” sau ”Opincărița făloasă” – de Iuliu Neagoe. Au urmat ani de muncă asiduă, sub bagheta regizorală a unor deosebiți colaboratori din Timișoara, Arad, Pitești și București. (Ex: ”Titanic Vals” – Tudor Mușatescu; ”Omul care a văzut moartea” – V. Eftimiu; ”Cântăreața cheală” – Eugen Ionescu; ”Haide ucide-mă dragoste” – Aziz Nesin; ”Jack sau supunerea” – Eugen Ionescu; ”Jocul de-a vacanța” -Mihail Sebastian; ”Steaua fără nume” – Mihail Sebastian; ”Gaițele” – Alexandru Kirițescu, etccc.) În prezent, trupa de de teatru de amatori din Lugoj este condusă de doamna Maria Voronca, o actriță desăvârșită, o prietenă adevărată și o mamă spirituală pentru noi toți. Trupa joacă ca un tot unitar, toți actorii urmăresc să pună în valoare sentimentele, ating corzile sensibile ale oamenilor, lugojenii participând de fiecare dată cu aceeași bucurie la fiecare piesă de teatru.
Maria Rogobete