În amintirea Sfântului Martin de Tours (315 – 397) au avut loc și vor avea loc și în acest an mai multe manifestări distincte, toate fiind încununate de tradiționalele alaiuri ale lampioanelor, de data aceasta pentru a 24-a oară de la revoluție, în mai multe localități din județul Caraș-Severin.
În municipiul Reșița, la Biserica Romano-Catolică „Maria Zăpezii” va avea loc luni, 11 noiembrie, începând cu orele 17.30, o Liturghie a Cuvântului dedicată Sf. Martin de Tours, urmată de un program cultural, după care se va forma cu toți copiii prezenți alaiul lampioanelor, care se va deplasa până la Colegiul Național „Diaconovici – Tietz” din municipiu.
Sâmbătă, 9 noiembrie, de la ora 11.00, în biserica romano-catolică din Brezon se va oficia de către păr. Daniel Dumitru de la Oravița Sfânta Liturghie de hram, cu prilejul Sărbătorii Sfântului Martin de Tours, patronul ei, după care va urma un program cultural prezentat de formația de dansuri populare germane „Magnificat” din Oravița și de formația de dansuri populare germane „Enzian“ a Forumului German din Reșița.
Erwin Josef Ţigla
Sfântul Martin din Tours (315 – 397)
Episcop
11 noiembrie (calendarul latin)
O statistică mai veche arată că cele mai multe familii din Franța se numesc Martin, fapt ce dovedește venerația de care se bucură și astăzi Sfântul Martin, mort în anul 397 ca Episcop al vechii cetăți din vestul Franței, Tours. Sfântul Martin s-a născut pe la anul 315 în localitatea Sabaria din Panonia, actualmente Szombathei în Ungaria, ca fiu al unui tribun roman. Deși părinții săi erau păgâni, ajungând să ia cunoștință de religia creștină, la vârsta de 10 ani s-a înscris în rândul catecumenilor, arătându-și dorința de a se dărui cu totul slujirii lui Dumnezeu. Deoarece împăratul tocmai dăduse un decret prin care fiii ofițerilor romani erau obligați să îmbrățișeze cariera militară, Martin a intrat în cavalerie și a depus jurământul militar. Spre deosebire de alți ofițeri, el s-a mulțumit cu un singur servitor pe care îl trata ca pe un frate; se ținea departe de petrecerile uneori dezordonate ale colegilor săi și în scurtă vreme și-a câștigat stima tuturor prin bunătatea și vrednicia sa. În această perioadă s-a petrecut faptul rămas atât de viu întipărit în amintirea contemporanilor și a urmașilor: împărțirea mantalei sale. Trecând prin orașul francez Amiens, întâlnește un sărman cerșetor care tremura de frig; cei dinaintea lui Martin nici nu s-au uitat la dânsul, dar Martin se gândea că Dumnezeu anume a voit așa, ca el să aibă ocazia de a face un bine. Deoarece nu mai avea nimic de dat, a scos sabia și a tăiat în două mantaua largă cu care era acoperit; o parte a dat-o cerșetorului, și cu cealaltă s-a înfășurat el însuși. Camarazii lui văzându-l astfel îmbrăcat, unii au început să râdă de el, dar altora le-a părut rău că nu au fost și ei atenți cu nenorocitul de pe drum. În noaptea următoare, Martin a avut un vis: Isus Cristos, acoperit cu jumătatea de manta dăruită săracului, le spunea cetelor de îngeri care-l înconjurau: «Martin, care este numai catecumen, m-a îmbrăcat cu veșmântul acesta». Ca o relicvă prețioasă, jumătatea de manta pe care Martin și-a păstrat-o a fost așezată de către urmași într-o încăpere mică ce a primit numele de capelă (de la cappa = manta), iar paznicului acestei încăperi i s-a spus capelan.
La vârsta de 18 ani, fiul tribunului din Sabaris părăsește armata, este botezat de către Episcopul Ilarie din Poitiers, cu care se întâlnise de mai multe ori în diferitele misiuni ostășești împlinite în Galia. Din cauza frământărilor și certurilor provocate de către grupările favorabile arianismului, Martin trece în sudul Alpilor, unde, împreună cu un preot, petrece un anumit timp în reculegere și rugăciune la o mănăstire din insula Gallinania, nu departe de Genova. Când Sfântul Ilarie se reîntoarce la scaunul său episcopal, ucenicul său părăsește singurătatea insulei și revine la Poitiers. Învățatul și zelosul Episcop, cunoscând calitățile și idealurile lui Martin, îi dăruiește locul numit Lacociagum – astăzi Liguge – unde el întemeiază prima mănăstire din Europa; după aceasta a ridicat o a doua la Marmoutiers. Istoria vieții Sfântului Martin amintește cazul a doi morți, un catecumen și un sclav, pe care el i-a readus la viață prin rugăciunile sale; se istorisesc și nenumărate cazuri de vindecări minunate și intervenții ale puterii dumnezeiești atribuite mijlocirii Sfântului Martin.
Aproximativ în anul 371 este ales Episcop de Tours. Poporul încredințat păstoririi sale păstra încă multe din obiceiurile vechi, păgâne și Martin a trebuit să lupte energic pentru îndepărtarea lor, pentru dărâmarea locurilor de închinare către idoli și pentru desființarea cultului arborilor sacri. Deși investit cu demnitatea episcopală, și-a continuat felul de viață al unui pustnic, mâncând o singură dată pe zi, seara, dormind într-o chilie pe un sac cu cenușă, dăruind rugăciunii o mare parte din noapte. A străbătut dieceza în lung și în lat și a consolidat învățătura și viața creștină în centrul Franței. În cei douăzeci și șase de ani de păstorire și-a câștigat iubirea entuziastă a săracilor și a tuturor celor nedreptățiți; în schimb și-a atras împotrivirea și disprețul acelora din rândul clerului său care preferau odihna și bunul trai; un preot cu numele Brizio (Bălțatul) l-a dat în judecată. A devenit proverbial cuvântul rostit de Sfântul Martin în această împrejurare: «Dacă Isus Cristos l-a suportat pe Iuda, de ce nu ar trebui să-l suport și eu pe Brizio?»
Cu toate că se simțea foarte slăbit și era convins că se apropie sfârșitul vieții sale, auzind că în Biserica din Candes s-au produs unele neînțelegeri, Martin a alergat numaidecât acolo. După ce a restabilit pacea și buna înțelegere, se pregătea pentru întoarcere; deodată, puterile l-au părăsit și el a rugat pe cei din jur să-l așeze pe un pat presărat cu cenușă, deoarece peste puțin va trebui să părăsească acest pământ. Istoricul Sulpiciu Sever (360 – 420) ne descrie astfel ultimele clipe ale venerabilului păstor: «Atunci toți au izbucnit în plâns și au început să spună – ‘De ce ne părăsești, părinte drag? Sau cui ne lași pe noi atât de îndurerați ? Lupii răpitori se vor abate asupra turmei tale, și, dacă păstorul nu mai este, cine ne va apăra de mușcăturile lor? Știm că îl dorești pe Cristos, dar ține seamă că răsplata îți este asigurată și nu se va micșora dacă amâni primirea ei; de aceea, mai degrabă ai milă de noi sărmanii, pe care vrei să ne părăsești.’» Mișcat de lacrimile lor, se spune că și el a început să plângă; îndreptându-și privirile către Domnul, a spus doar atât: «Dacă mai sunt încă de trebuință pentru poporul tău, Doamne, nu refuz munca; fie voia Ta…» Cu ochii și cu mâinile îndreptate spre cer, sufletul său era fără încetare cufundat în rugăciune. Când preoții care-l înconjurau l-au rugat să-și mai schimbe puțin poziția, le-a răspuns : «Lăsați-mă, fraților, lăsați-mă să privesc la cer, nu la pământ, pentru ca sufletul să fie îndreptat spre Dumnezeu când va porni pe drumul său». Văzându-l pe diavol stând aproape de el, i-a spus: «De ce stai aici, lângă mine, bestie ucigătoare? În mine nu este nimic ce să-ți aparțină, aducătorule de pierzare. Pe mine mă va avea Avram în sânul său». După rostirea acestor cuvinte, și-a dat sufletul. Martin, cuprins de bucurie, este primit în sânul lui Avram; Martin, sărac și umil, intră în cer plin de bogății. (Epistola 3 passim). Toate acestea s-au petrecut în ziua de 8 noiembrie 397. După trei zile, la 11 noiembrie, a avut loc înmormântarea; a fost o adevărată apoteoză, o proclamare solemnă a sfințeniei sale și a venerației unui întreg popor. De atunci, sărbătoarea lui se ține la 11 noiembrie; el este primul sfânt care nu a fost martir și totuși i s-a acordat o cinstire din partea Bisericii. Sfântul Martin a fost ostaș fără voia lui, călugăr prin alegere și Episcop din ascultare față de voința lui Dumnezeu, exprimată prin glasul poporului credincios și al păstorilor Bisericii. Îndată după moarte, Sfântul Martin a devenit cel mai cunoscut și mai venerat sfânt în Europa.
Adaptare după „Viețile Sfinților”
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București