default-logo

De vorbă cu Gheorghe Schwartz, scriitor arădean cu deschidere europeană: „În timp ce scriu nu am probleme existențiale, nu simt trecerea anilor, nu mă doare nimic…”.

Domnule Schwartz, aveți o carte de vizită ce atrage atenția ; numeroase demnități și distincții. Propunem, însă, să ne focusăm pe Gheorghe Schwartz – scriitorul, considerând că aceasta este ipostaza care vă reprezintă cel mai convingător. Din anul 1973 și până în prezent, opera schwartziană se sprijină, în principal, pe doi  piloni viguroși. Pe două proiecte romanești, pe cât de ambițioase, pe atât de diferite. „Ciclul lugojan” – însumând patru romane și proiectul „Cei o sută”, care numără, după câte știm noi, unsprezece cărți. Deocamdată. Dacă primul se vrea o reconstituire de epocă în agonie, al doilea stă sub semnul relației: om – timp. De facto, ați publicat aproape cinzeci de cărți, dovedind o  prolificitate rară. Nu este esențial, dar nici puțin lucru nu e. Scrieți ușor, Gheorghe Schwartz?

– Aș începe cu două mici corecturi. Am debutat în 1969 (în presă, cu două proze scurte, în revista FAMILIA) și în 1972 (în volum, cu romanul MARTORUL, la editura FACLA din Timișoara). În afară de cele două cicluri pomenite, în 2021 am încheiat și un al treilea, VOCALIZE, publicând câte un volum în fiecare an, din 2014 până în anul care tocmai s-a încheiat.Revenind la întrebarea dumneavoastră: depinde ce scriu. Eu am publicat multe cărți de beletristică (proză și teatru), de specialitate în funcție de ce am propus studenților (psihologie și științele comunicării) și câteva mii de articole prin diferitele publicații (literare și generaliste). Publicistica o scriu ușor, altfel n-aș fi putut susține, în Arad și în țară, numeroase rubrici: lunare, unele săptămânale, altele zilnice. Cele zece volume de specialitate au necesitat bibliografie și rezultatul unor preocupări de durată. De exemplu, FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI SPECIALE a apărut după ce am lucrat aproape cincizeci de ani cu copii cu nevoi speciale, începând la Școala ajutătoare și terminând cu catedra universitară. Însă, cartea la care țin cel mai mult, PSIHOLOGIA TRANSVERSALĂ, apărută în cinci sau șase ediții mereu îmbunătățite, reprezintă mai mult decât un tratat, rezumând modul prin care explic și îmi explic comportamentul uman. Am lucrat la acest concept începând de pe băncile studenției (in illo tempore…) și până în 2016, când a apărut versiunea definitivă la TipoMoldova, Iași. (Ioan Holban a observat judicios că nu vei înțelege întru totul ceea ce scriu, dacă nu ai citit „Psihologia transversală”). În ceea ce privește beletristica, nici măcar aici lucrurile nu sunt la fel. Pentru CEI O SUTĂ a trebuit să mă documentez la sânge ca să creez ambientul potrivit epocilor descrise, așa că am fost nevoit să știu cum se alimenta Atena, cum se îmbrăcau romanii, ce-i ambiționa pe franci, cum își abordau problemele existențiale celții, ce era voie și ce nu era voie în Sfântul Imperiu German de Națiune Romană, cum era viața particulară și publică în Imperiul Rus etc..

A fost o muncă de douăzeci și șapte de ani, două luni și patru zile, la care se adaugă și munca la cele zece cărți publicate mai devreme, ca un exercițiu preliminar.(Deși atunci când le-am scris pe acelea, nu știam că o să ajung și la CEI O SUTĂ). În schimb, alte volume s-au născut mult mai repede. La fiecare carte din ciclul VOCALIZELOR, precizez în „Justificări preliminare”, că scriitorul trebuie să scrie zilnic, la fel cum sportivul trebuie să facă antrenamente zilnice, la fel cum cântărețul trebuie să facă zilnic vocalize. Astfel, am putut scoate atâtea cărți, mai ales că proza scurtă, piesele de teatru, dar și majoritatea romanelor nu au necesitat cercetare de arhivă. Dar toate își au destinul lor și toate fac parte din mine.

– Sunteți un scriitor actual serios, consacrat. Scriitura dumneavoastră explorează dincolo de sine, în exterior.

„Deștept, cu lecturile la zi “ (Valeriu Cristea); „Unul dintre cei mai importanți scriitori de azi “ (Ioan Holban); scriitorul „care îndrăznește să gândească la scară europeană, asumându-și condiția de european … condiția omului în general, ce livrează o lecție importantă, nu numai pentru artiști și intelectuali, ci și pentru spiritul nostru public “ (Caius Dobrescu); ficționist sau realist, după caz, un ironist fin iubitor de parabole. 

Am încercat să schițăm portretul esențializat al scriitorului Schwartz, bazându-ne pe  cronici de specialitate, care ni s-au părut demne de luat în calcul. Schwartz – scriitorul, așa cum îl văd alții. Să presupunem că vă dedublați : în fața autorului se află, în oglindă, încarnată, vocea  ficțională, naratorul. Vă privește stăruitor. Dumneavoastră cum îl vedeți?

– Deși m-au fascinat întotdeauna oglinzile, eu mă uit rar în ele. Poate și de frică: oglinzile au tendința să distorsioneze realitatea cu care suntem obișnuiți. De exemplu, dacă stai în fața lor, mâna dreaptă revine de după sticlă drept mâna stângă. Am scris destul în ficțiunile mele și despre oglinzi, dar dacă aș sta să mă reflectez și eu în oglindă, sunt convins că l-aș vedea în ea doar pe cel pe care ea, oglinda, mi l-ar oferi. Nu am mare încredere că oglinda m-ar reprezenta așa cum sunt cu adevărat.

Din anul 1976 sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar din anul 1990 faceți parte din Consiliul de conducere al acesteia. Ce înseamnă pentru un scriitor conștient de propria valoare să facă parte dintr-un organism, nu totdeauna populat de cei mai valoroși literați ai neamului?

Da, am fost douăzeci și cinci de ani membru în Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România, începând cu primele alegeri generale de după 1989. Din motive personale, pe care nu vreau să le comentez aici, n-am mai candidat. Las altora plăcerea să-și pună pe cartea de vizită importantele lor funcții administrative. Trecătoare.  Critica de specialitate, confrați ai domniei voastre, dar și o bună parte a cititoriilor, consideră romanul „Spitalul” drept cea mai bună carte pe care ați scris-o. Pledează în favoarea acestei narațiuni tehnica suspansului, prezența elementului – surpriză, dar și „similitudini cu istoria anilor patruzeci” – cum ar spune Laurențiu Ulici. Rezonați cu superalativul acesta așezat peste destinul romanului?

– Ulici – căruia îi port un mare respect și, totodată, am un mare regret că ne-a părăsit atât de repede și de dramatic – a scris despre SPITALUL, cu mulți ani în urmă. Să nu uităm că prima ediție a apărut în 1981. Ediția în limba sârbă a fost premiată de editura ARCA din Smederovo drept cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad. Sigur că țin la acest roman, dar de atunci au mai apărut vreo patruzeci de titluri… Dacă ar fi să mă caut într-un dicționar de scriitori din 2076 (până atunci este valabilă Cartea mea de Identitate), cred că aș da, în primul rând, de CEI O SUTĂ și de PSIHOLOGIA TRANSVERSALĂ. Acestea două reprezintă noutăți absolute și sintetizează tot ce am gândit și am scris.

Ați surprins și impresionat pe toată lumea cu temerara, îndrăzneața epopee a lumilor, din proiectul „Cei o sută”. Unsprezece cărți, cum spuneam. Deocamdată. Creionați epoci în dublu registru – sublim și dramatic. Speranța se întretaie cu războiul, fantasticul cu ideologiile totalitare, dar și cu aspecte ale postmodernității, precum alienarea, spiritul național, globalizarea, obsesia morții. Sigur, le iubiți pe toate. Un părinte își iubește copiii. Dar are și slăbiciuni. Pentru unul sau mai mulți.

Este, maestre, în acest ciclu, un text pentru care să manifestați o slăbiciune aparte? Poate pentru „Anabasis” sau pentru „Axa lumii”? Explicați.

– CEI O SUTĂ, chiar dacă povestea fiecăruia dintre ei se poate citi distinct, ca un microroman, reprezintă un tot. Eu nu vreau să tai o felie din el, chiar dacă, poate, altcineva o va face. Când scoți o carte pe piață, nu poți să-i prevezi viitorul. „Pro captu lectoris habent sua fata libelli” a spus încă Terentius Maurus. Da, „cărțile au destinul lor în funcție de calitatea percepției cititorului …” Iar cititorii sunt într-adevăr de foarte multe categorii. Desigur, dacă o lucrare dispune de un „naș” cu influență, acesta îi va netezi drumul. Dar – vai! – de multe ori când dispare „nașul” dispare și „finul”. Dar, răspunzând la întrebare, așa cum am spus, bibliografia mea constituie un tot. Din trupul tău nu poți să spui că-ți iubești mai mult ficatul ori călcâiul.

– Faceți parte din categoria autorilor, a cărui literatură este departe de a fi comodă, „la îndemâna cititorului obișnuit” (Alexandru Ruja), livrată „pour les connaisseurs” (Tudorel Urianu). Aspectul acesta ne amitește de Nichita Stănescu, pe care un jurnalist l-a întrebat  pentru cine scrie, având în vedere că poezia lui este „greu de digerat”. Poetul a răspuns scurt, sec și lipsit de eleganță: „Bre, eu nu scriu pentru proști!”. Iată scriitorul. Iată jurnalistul. Suntem într-o situație similară. Care ar fi răspunsul, pe care l-ar da Gheorghe Schwarz? Pentru cine scrie domnia – sa?

– Aşa cum spuneam înainte: „Pro captu lectoris habent sua fata libelli”. Nu ai cum să-ți alegi cititorii. (Și chiar de ai putea, nu ai ști dacă ai făcut o alegere reușită). Pe de altă parte, dacă te-ai pune să scrii pentru un anumit public, ar trebui să te mulezi după preferințele lui. Eu scriu pentru că simt nevoia să scriu. La fel cum multă lume simte această nevoie. Astăzi, când nu mai sunt necesare aprobări speciale pentru a tipări o carte, și un șef de raion de la un supermarket, crezând că „viața lui este un roman”, este tentat să o dăruiască posterității. Iar dacă va găsi pe cineva care să-i popularizeze scrierea, s-ar putea chiar să aibă succes.

Cunosc scriitori profesioniști, unii chiar de mare succes, care pretind că ar putea să se lase de literatură, dacă ar găsi ceva mai profitabil să întreprindă. Eu nu fac parte dintre aceștia, chiar nu mă simt eu, când întrerup scrisul doar și pentru câteva zile. Pentru mine, scrisul este o terapie: în timp ce scriu nu am probleme existențiale, nu simt trecerea anilor, nu mă doare nimic și nu mă chinuiesc sâcâitoarele și interminabilele problemele administrative. Și chiar dacă sufăr că nu am izbutit să găsesc un agent literar care să mă reprezinte, în ultimă instanță, scriu în primul rând pentru mine și mă bucur dacă aflu că și altcuiva i-a priit când m-a citit.

– George Bernard Show a fost pus în situția de a lămuri ce face diferența dintre un scriitor bun și unul slab. „Talentul”, a fost răspunsul. Se știe, talentul este necesar, dar nu suficient. Trebuie adăugate și altele. În artă, nu există rețeta generală a reușitei. Nu există garanții. În plămada creatoare, pune fiecare ce poate. Apoi lucrurile se cern. Gheorghe Schwartz este un scriitor bun. Deci, are talent. Ce alte „ingrediente” folosește „alchimistul” Schwartz în creuzetul său literar, ca „să-i iasă”?

– „Să-mi iasă” ?! Când încep un nou proiect, habar n-am dacă o „să-mi iasă”. Talentul, ca și inspirația, sunt etichetele la vedere. Să spui că în spatele lor stă munca reprezintă un truism. În spatele lor stă perseverența dusă până la încăpățânare, o justă apreciere a propriilor puteri și, în primul rând, plăcerea. Plăcerea de a scrie. Dacă reușești să transmiți această plăcere, ai șanse să câștigi și cititorul. Dar, așa cum am repetat, cititorul este de atâtea feluri, încât și plăcerile sale sunt de mai multe feluri. Astăzi, când se scriu milioane de romane pe an, cel mai greu este  să convingi cititorul să te aleagă chiar pe tine. Într-o discuție cu un oficial din China, acesta ne-a spus că doar în regiunea sa apar două sute de mii de romane pe an… Fără un agent literar sau fără un vremelnic „naș” administrativ, șansele ca tu să fii alesul sunt mici. Aproape inexistente.

– Sunteți considerat un scriitor european și găsim de domeniul firescului să fiți prezent în publicații internaționale. Ceea ce se și întâmplă. În Ungaria, Republica Moldova, Austria,  Franța, Israel, Germania, China, Polonia, Slovenia, Bulgaria, Italia. Serbia, Slovacia etc. Cărți, precum „Spitalul”, „Paranoia Schwartz”, „Anabasis”, „Psihologia transversală” au fost traduse în limbile : sârbă, maghiară, germană, engleză. Este opera lui Gheorghe Schwartz receptată diferit, afară, față de acasă? Prin ce se diferențiază destinatarul extern de cel intern?

– Receptarea de afară depinde, ca și în țară, de promovare. Pentru un scriitor este cu atât mai dificil să pătrundă cu succes pe piața externă cu cât, spre deosebire de muzician sau de artistul plastic, el are nevoie să fie tradus. Iar o traducere competentă este și greu de găsit, și extrem de scumpă, și fără nicio garanție de a nimeri un editor dispus s-o tipărească. Iar editurile mari sunt impenetrabile pentru cine vine singur și bate la poartă. E drept, ele sunt „democrate”, îți cer o serie de hârtii (nu e-mail), un CV, un fragment din cartea propusă, o ofertă etc. Rezultatul este că plicul odată ajuns în redacție, dacă nu este însoțit de o recomandare „beton”, ajunge nedesfăcut la coșul de gunoi. Iar dacă pătrunzi într-o editură (mai) mică, primul volum trebuie finanțat, dar apare și moare în magazia editurii sau pe ultimul rând al raftului celui mai de sus într-o librărie. Cu alte cuvinte, apariția într-o altă țară nu are niciun efect decât dacă este susținută de media. Lucrul acesta nu-l poate face decât o relație personală importantă sau un agent literar priceput. (Eu am ajuns să plictisesc de când tot spun că instituția agentului literar nu este promovată în România…) Pentru  majoritatea scriitorilor de limbă română, apariția unui volum într-o țară străină este bună pentru CV și pentru pansament al propriului orgoliu. Este numai o poveste că domnișoara blondă și cu picioare lungi dintr-un film american care scrie un roman, îl trimite la o editură (desigur importantă), iar peste doar două săptămâni, poștașul îi aduce acasă contractul și cecul baban. În sala de cinematograf, publicul lăcrimează.

– Vă invităm, pentru final, la un exercițiu de imaginație. În Panteonul oamenilor iluștri din lumea artelor, lume bună. Beletristica este o artă, are, deci, iluștrii săi. La litera S, pe o plăcuță de bronz  se poate citi: Gheorghe Schwartz-scriitor……………………………………………………………………..

Vă propunem să continuați dumneavoastră seria informațiilor, așa cum ați dori să rămâneți în conștiința posterității, a cunoscătorilor de gen.

– N-am văzut ceva mai caraghios decât tăblițele indicatoare ale străzilor unde apar tot felul de nume despre care majoritatea dintre noi habar n-avem pe cine reprezintă, în schimb, la strada Eminescu scrie „Mihai Eminescu poet”. Pe mormântul meu va scrie „Gheorghe Schwartz”. Fără puzderia de puncte-puncte adiacente. Cine nu mi-a citit nicio carte, tot nu va ști ce fel de scriitor am fost, iar cel ce va ști, nu va avea nevoie de vreun adaos.

– Tocmai am intrat într-un an nou. Pereche. Ce așteptări  aveți de la 2022, ca truditor al scrisului, dar și ca om?

– Aș vrea să fim sănătoși, să ne putem continua viața cu micile tabieturi, să retipăresc două titluri, să scot un volum de proză scurtă (terminat) și să isprăvesc un roman pe care l-am început de trei ori și „nu mi-a ieșit”. Este romanul- sinteză pentru tot ce am scris. Acum se pare că se încheagă. Și să nu uităm de Teatrul Vechi, de Teatrul Hirschl, pentru a-l readuce la menirea sa inițială: un loc de cultură pentru toți arădenii și pentru oaspeții lor. Dar cine poate să-și mai planifice ceva în mod realist în lumea asta acoperită de nesiguranță și de lehamite?

– Vă mulțumim! A fost un regal de început de an.   

Rodica Bibarț –  Oros   

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*