– Tată-ă-ă!, tăticule-e!, aud o voce de copil cum strigă-n gura mare.
Mă apropii de geam şi o văd cum aleargă fericită în întâmpinarea lui. E o fetiţă mică, are vreo trei sau patru ani, nu ştiu. Dar, o privesc ca şi cum am mai întâlnit-o undeva, undeva în amintirile mele. Apoi, nu ştiu de ce, dar seamănă cu mine. Şi nu atât la chip, cât la fericirea aceea care emană lumină şi pe care o simte fiecare copil atunci când îşi îmbrăţişează părintele.
Şi-n timp ce asist la bucuria ei, privirile noastre se întâlnesc şi fata îmi zâmbeşte de parcă mă recunoaşte şi ea. Îmi face semn cu mâna şi se lasă cu capul pe umărul celui care o răsfaţă, lăsând impresia că i se spune în şoaptă vreo poveste nouă sau îi fredonează vreun cântec pe care-l cunosc numai ei doi. Şi brusc începe să ningă, să ningă ca într-o poveste cu fulgi mari, fulgi care par mai mult ca nişte stele cărora le-a fost dor să sărute pământul.
Ninge exact ca în ziua aceea în care l-am văzut şi eu ultima dată pe tata… Avea hainele atât de ninse, ca şi cum ar fi mers pe jos o distantă foarte lungă până să ajungă la mine şi să-mi spună: „De ziua ta, chiar dacă e iarnă, vine întotdeauna primăvara! Anul acesta însă, probabil că va mai întârzia un pic, dar va veni…”
N-am bănuit atunci că vorbele lui se vor împlini, iar primăvara – da, va veni, dar nu şi pentru mine.
Iar astăzi, prinsă între aceste două ierni, îmi ridic privirea spre cer şi mă uit la aceiași fulgi mari care mi se așază în palmă, ca niște lacrimi de dor, şi-l aştept.
Îl aştept, chiar dacă ştiu că n-o să mai vină, să-mi deschidă iarăşi uşa şi să-mi spună: ,,De ziua ta, vine întotdeauna primăvara…”
Doina Dabija/ UZPR Chișinău