O cercetare tematico-arhetipală asupra prozei marelui scriitor contemporan Dumitru Radu Popescu, un fel de „sinteză” a unei teze de doctorat publicate în urmă cu două decenii, urmărind prezența folclorului în scrierile autorului deja clasicizat, semnează Loredana Tuchilă.
„Talentul unuia dintre cei mai mari prozatori români din secolul XX, scrie domnia sa, este susținut, pe lângă experiența de viață, de vasta sa cultură, de profunda cunoaștere a psihologiei umane – individuală și colectivă -, de cunoașterea și prețuirea elementelor esențiale ale poporului său, reflectate în practicile cotidiene, credințe, ritualuri etc. – folclorul românesc.”
Este vorba, în cadre mai largi, de ceea ce numim „gândire mitică”, cu o întreagă substrucție de cutume, comportamente, ritualuri, reflectată în mentalitatea colectivă a popoarelor de-a lungul vremii, cu evoluțiile „perdante” sau remodelate de rigoare („evoluția umanității a condus la pierderea unor elemente folclorice, dar și la adaptarea la noul sistem de gândire”).
În milenarul proces de evoluție a umanității, mitologii, printre care și Mircea Eliade, au putut intui și urmări trecerea de la o anumită vârstă mitică la una religioasă, ultimul stadiu fiind, sub influența veacurilor scientiste, cel „științific”. În acest fel credințe și rituri anistorice se transformă în „ceremonii cu funcție protocolară”, ba chiar în „spectacol” cu valoare estetică. Acest „drum de la motivația funcțională către cea estetică poate fi observat citind creația narativă a scriitorului Dumitru Radu Popescu. Spre deosebire de elementele folclorice „nerituale”, mai puțin prezente, cele „rituale” domină, crede autoarea, întreaga operă, un loc aparte avându-l „ritul de separare” în cadrul ceremoniei de înmormântare. Romanele și nuvelele lui D.R. Popescu exprimă, la modul estetic, un variat spectacol al morții, aducându-se în prim-plan „confruntarea” dintre aceste elemente ancestrale (moroi, vampiri, imagini terifiante, semnificații gestuale sepulcrale etc.) și mentalitatea „noii lumi”: „Între obiceiurile ale căror ceremonialuri sunt dominate de reprezentări mitologice, în narațiunile acestui scriitor sunt actualizate Paparudele și Călușarii”. Alteori, ca expresii nerituale ale acestei străvechi mentalități poporane, se constituie basmele, legendele, baladele, cu un bogat conținut de simboluri și semnificații. Cercetătoarea observă anumite „arhetipuri” în prima etapă a creației, la care se adaugă „anarhetipurilor” și „exhatipurile” în cea ulterioară. Spre exemplu, arhetipul spiritului, cel al „femeii”, al „androginului”, al „visului” apar frecvent în formă negată, simbolurile „timpului” și ale „ciclicității” frizând o anumită redundanță estetică.
Pe de altă parte, etno-mitologia autohtonă face loc celei universale, miturile culturale de mai largă circulație (și nu numai în spațiul balcanic) fiind „reinterpretate” grație unei viziuni creatoare de excepție. Foarte bogate în semnificații și simboluri general-umane, aceste elemente și reflexe de mitologie universală și etno-folcloristică oferă prozei lui D. R. Popescu un suport de teme și motive de o reală și autentică referențialitate, față de care se pot găsi cu ușurință „chei de lectură” întru decodificare, pornind de multe ori chiar de la elemente de paratext literar (între acestea sunt de reținut titlurile cu ecouri arhetipale, ba chiar anumite „scenarii” de consistență prestabilită).
Autoarea observă, în fine, și „rolul reglator” pe care îl are mitul, în general, cu funcțiile sale de oglindire, ilustrare și transfigurare, în opera prozatorului. Legătura cu sacrul asigură și un anumit „echilibru interior” al personajelor, folclorul fiind „asimilat” actului creator și transformat în „cultură trăită”.
Dincolo de aceste considerente „operaționale” se cuvine, desigur, amintită și părerea prozatorului, care, într-un fel de mărturisire de credință, afirmă destul de clar, amintind de celebra nuvelă Duios Anastasia trecea: „Sigur că am folosit miturile de multe ori. Am fost forțat și de realitate. Sunt îndrăgostit de folclor și de mitologia greacă. Aici e slăbiciunea mea. Nu am făcut asta cu metodă. Marile colecții, folcloriștii, dacă am dat de ei, i-am citit. Marca identitară, folclorul, nu se poate să nu intre în persoană, în ADN. Ceva trebuie să fie al tău! Nu vreau să pară că merg pe un mit al românilor.” Deși tema „sacrificiului” manolic ori complexul ritualic referitor la „înmormântare” (moartea ca sublim al tragediei) revin frecvent în opera sa, scriitorul mărturisea că nu a creat într-un mod „ilustrativ”, tezist („Nu am plecat de la o concepție la început”), dimpotrivă, în larga-i libertate de creație, a lăsat firele diegezei să decurgă normal, complexele și ideile mitice alegându-se ca pilitura de fier de care este apropiat un magnet, în cazul de față inspirația intuitiv-creatoare…
Așadar, scriitorul are ideea intuitivă a organicității folclorului în viziunea sa prozastică, nu închizându-se în cadre mitologice autohtone, ci deschizându-se către mitologia universală, în special către cea greacă, dominată sapiențial de o filosofie a tragicului, așa cum a fost ea ilustrată de marii tragici greci în epoca antică de naștere a genului…
- R. Popescu mărturisește că „nu mi-am propus să pun în prim-plan folclorul”, dar în diegeza scrierilor sale anumite situații și personaje amintesc nu numai de situații mitice arhetipaledar și de anumite tipuri psiho-comportamentale cu bătaie fie mitologică fie cu reflexe cultural-istorice ale unei antichități din care cultura europeană modernă s-a adăpat adesea.
Reprezentat de seamă, dacă nu lider, al generației „șaizeciste”, proza lui D. R. Popescu este văzută ca o operă „între tradiție și modernitate”. Cercetătoarea abordează câteva „ritualuri existențiale” (de integrare și naștere, de agregare și nuntă, de separare, de prag, de înmormântare), cu referențialitate la marile momente din viața omului (naștere, nuntire/viețuire, moarte), identificând atât elementele „prevestitoare” ale morții cât mai ales anumite „credințe despre moarte”, „practici rituale”etc. Bogăția și varietatea folclorului românesc se reflectă și în manifestările mentalității populare legate de un eveniment sau o dată, precum și față de „aducerea ploii”, de influența nefastă a „ielelor” asupra omului, de practici taumaturgice cu implicații ale magicului. Sunt manifestări care amintesc atât de vârsta „mitică”, cât și de cea „religioasă”, mentalitatea etno-folclorică fiind una încărcată de elemente și atitudini din aceste „arealuri” arhetipice din inconștientul colectiv.
Foarte interesant ni s-a părut, în cadrul capitolului „Mitul și mitologia”, secțiunea privind „Poveștile sacre în context cultural” în care regăsim teme importante din proza cercetată: libertatea asumării condiției umane, răzvrătirea împotriva convențiilor, cuplul romeo-julietic în context mioritic, pedepsirea iubirii vinovate, fratricidul și urmările acestuia, totul sub incidența lui „a fi sau a nu fi”.
Nu sunt uitate nici elementele de paremiologie, care dau savoare unor pasaje sau ilustrează teme și motive, fiind vorba așadar de „sens și context”, de „resemantizarea mesajului artistic” sau de unele „redundanțe” sentențioase…
Foarte interesant de urmărit sunt și așa-numitele „instanțe narative”, proza lui D. R. Popescu ilustrând în mod concret, și sub acest aspect, conceptele atât de speciale ale naratologiei, într-o modernitate de-a dreptul sincronă cu marile realizări de gen din literatura euro-atlantică. Scriitorul are nu numai o înnăscută dar și „îndrăzneață” intuiție de valorificare modernă a arhaicului, de identificare a acestuia în reificări cotidiene și comportamente psiho-sociale, prin ceea ce criticul Aureliu Goci observa: „remitizare/ demitizare”, „construcție/ deconstrucție”, „revelare”/ „obnubilare” (observăm, la bibliografia utilizată, că autoarea face trimiteri la G. Bachelard, Gilbert Durand, Mircea Eliade, James George Frazer, Arnold van Gennep, Ivan Evseev, Carl Gustav Jung, dar și la alte lucrări de mitologie și folclor, de critică literară și naratologie, de la autori clasici până la contemporani precum TzvetanTodorov, GerardGenette, Roland Barthes, Vladimir Propp, Jean Chevalier – A. Gheerbrant, Ovidiu Bârlea, Silviu Angelescu, Matei Călinescu, N. Balotă, Mihai Zamfir, Cornel Ungureanu, Irina Petraș, Ion Simuț, Marian Odangiu (scris „Odagiu!”), Răzvan Voncu etc.
Se cuvin amintite și câteva din operele lui D. R. Popescu, texte referențiale în abordarea cercetătoarei Loredana Tuchilă: Cei doi din dreptul Țebei sau cu fața la pădure (1973), Complexul Ofeliei (1998), Dor (1960), Dudul lui Shakespeare (2000), Dumnezeu în bucătărie (1994), F (1986), Falca lui Cain (2001), Împăratul norilor (1976), Leul albastru (1981), O bere pentru calul meu (1974), Orașul îngerilor (1985), Paolo și Francesca și al treisprezecelea apostol (1998), Ploaia albă (1971), Ploile de dincolo de vreme (1976), Somnul pământului(1965), Vânătoarea regală (1976), Viața și opera lui Tiron B. (I. Iepurele șchiop, 1980; II. Podul de gheață, 1982), Zilele săptămânii (1962), Fata de la miazăzi (1964) ș.a.
Privind titlurile date de scriitor, putem avea o idee mai generală asupra miturilor ce populează literatura sa, de luat în seamă fiind cele așa-zis „culturale”, reinterpretate și resemnificate, dovadă că prozatorul, așa cum declara într-un interviu, a plecat uneori „de la fapte strict istorice” (ca în piesa „Cezar, măscăriciul piraților”, construită pe ideea arhetipal dovedită că „Puterea e un șir de Cezari”)… Prozatorul mărturisește că s-a ferit să ilustreze „tendențios” anumite mituri culturale („Nu e bine ca structura să fie întotdeauna la fel”). Căci, tot potrivit părerii sale, „adevărul nu are doar o față”, fiind mult „mai complex”, ceea ce înseamnă că nu trebuie să te lași „dominat”, ci să rămâi „circumspect” într-un mod hamletian…
Judicios alcătuită cu o raționalitate didactic-explicitatăși structurată pe o multitudine de secvențe conceptual-operative, lucrarea Folclorul în opera lui Dumitru RaduPopescuconstituie o cercetare fundamentală menită a radiografia, dintr-o anume latură, bogata și variata literatură a unuia dintre marii scriitori români, așezat pe bună dreptate de autoare „între scriitorii români și universali”, un Scriitor care, dincolo de postmodernismul pe care-l vede ca un experiment genial „consumat” asemănător avangardismului din care nu a rămas mare lucru („Toată stima pentru Urmuz, dar nu îl pot alătura de Rebreanu”, autor al Răscoalei : „o tragedie greacă”), rămâne el însuși, printr-o operă „aperta”, egal cu marile izbânzi în domeniu, un îndrăgostit mărturisit de mitul manolic, al creației prin jertfă, al „sacrificiului pentru credință”, „pentru o idee”, „pentru religie, pentru cultură, pentru țară”, care e în definitiv „un sacrificiu al tuturor”…
Zenovie Cârlugea