Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova, printr-o Declaraţie publicată săptămâna trecută, a propus ca Partidul Comuniştilor să fie scos în afara legii ca partid criminal, autor al unui genocid de durată, declanşat contra poporului nostru.
Iurie Muntean, secretarul general al Partidului Comuniştilor, cel care afirmase că ar fi „o crimă” să scoţi un partid criminal în afara legii, crede că nu există argumente suficiente pentru asta.
Istoricul Ion Varta, în calitatea lui de membru al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului totalitar comunist din Republica Moldova, a avut acces la arhivele Securităţii şi cele ale Ministerului de Interne, de unde a scos mai multe documente-mărturii ale acelor vremuri, publicate recent într-o carte: „Asasinări în masă din RSS Moldovenească în perioada marii epurări”, multe dintre ele văzând mai întâi lumina tiparului pe paginile săptămânalului „Literatura şi arta”, la rubrica „Documente ale istoriei”.
Citeşti acele file şi, vorba cronicarului, te-nfiori şi te cutremuri…
Toate călugăriţele de la Mănăstirea Raiul, construită de părintele Inochentie Levizor la Lipeţkoe, dincolo de Nistru, au fost împuşcate în anii treizeci ai secolului trecut.
Aproape 40 de condamnări la moarte într-o singură zi.
Vina trecută în dreptul fiecărui nume e una: „Crede în Dumnezeu” („Verit v Boga”). Pentru această „crimă gravă” sentinţa zice: „Să fie împuşcat!” (Rasstreleat’!)
Alte „crime” grave erau (citez din dosare):
„Are rude în Basarabia”.
Sentinţa:
Rasstreleat’! (Împuşcat!)
„S-a eschivat de la deportări”.
Rasstreleat’! (Împuşcat!)
„N-a plătit impozitele” (enorme pentru o familie de ţărani).
Rasstreleat’! (Împuşcat!)
„A părăsit FZO-ul” (şcoală de meserii).
Rasstreleat’! (Împuşcat!)
„E bănuit de intenţia de a fugi peste Nistru” (în Basarabia).
Rasstreleat’! (Împuşcat!)
Decidea destinele a zeci de mii de oameni „celebra troică”, din care făcea parte un reprezentant al „obkomului” (al partidului comunist), un altul – al procuraturii şi un „sublocotenent” („mladşii leitenant”) al organelor de securitate NKVD.
Dar cel care „aprecia” crimele era reprezentantul partidului comunist.
El ştia cel mai bine cât valorează viaţa unui om, când în aceeaşi perioadă, 1937-1938, în fosta URSS, conform datelor de arhivă, au fost împuşcaţi circa 6 milioane de cetăţeni (pe timp de pace!).
Unchiul meu, Arhimandritul Serafim Dabija, stareţul Mănăstirii Zloţi, fusese condamnat, deja în 1947, la 25 de ani de închisoare, pentru o „vină” la fel de absurdă: „Postroil monastâr’ v antisovetskih ţeleah” („a construit o mănăstire în scopuri antisovietice”).
Chiar dacă lăcaşul sfânt fusese înălţat cu mult mai înainte de a sosi „eliberatorii” cu tancurile peste ei.
Şi de aici se vede că cel mai periculos element antisovietic era, în concepţia comuniştilor, chiar Cel de Sus.
Atunci când se vor completa calendarele credinţei noastre, sunt foarte convins că acele călugăriţe de la Lipeţkoe, ca şi călugăriţele de la Hirova şi Răciula, împuşcate în altar, pentru că refuzaseră să părăsească mănăstirea ce urma să fie închisă, ca şi călugării altor mănăstiri, inclusiv cei de la Zloţi, arestaţi şi umiliţi, ar trebui să-şi aibă locul lor între Sfinţii Neamului.
Ca şi zecile de mii de basarabeni, ucişi de comunişti (la recensământul din 1950 lipseau peste un milion şi jumătate de concetăţeni de-ai noştri, lăsaţi de administraţia românească la 28 iunie 1940 în Basarabia).
Basarabia, spre deosebire, de Polonia, n-a avut doar un singur Katyn.
Ar trebui să vorbim despre Katyn-ul de pe actuala Stradă Grenoble din Chişinău: un loc mut, înconjurat de sârmă ghimpată şi păzit de angajaţi ai securităţii până nu demult (mi se spune că zilele trecute acesta a fost repartizat pentru locuri de case angajaţilor SIS-ului), unde se află un cimitir fără cruci şi unde la 28 iunie 1940, dar şi după 24 august 1944, au fost executaţi peste 5 000 de ofiţeri ai Armatei Române.
Deshumarea acestora ar dovedi existenţa a încă unui Katyn sovietic.
Chiar dacă se va dovedi şi aici, ca şi la Katyn-ul din regiunea Smolensk, că ofiţerii români, ca şi cei peste 22 000 de ofiţeri polonezi, au fost executaţi de către sovietici cu arme de producţie germană şi cu gloanţe fabricate în Germania. Pentru a-l deruta pe Dumnezeu.
Dar adevărul, precum uleiul turnat în apă, iese la suprafaţă.
Un alt Katyn basarabean e clădirea fostului Consulat al Italiei de pe Strada Mateevici colţ cu Strada Constantin Stere din Chişinău, unde la 28 iunie 1940 se instalase NKVD-ul sovietic şi în ale cărui beciuri au fost torturaţi şi împuşcaţi mii de ţărani şi intelectuali (mulţi – membri ai „Sfatului Ţării”). În 1941, în gropile comune din preajmă au fost scoși câteva mii de mucenici, care au fost îngropaţi creştineşte în cimitirele din Chişinău.
E necesară, cel puţin la momentul actual, instalarea unei plăci memoriale, pe clădirea care mai miroase a mort, aparţinând şi azi unor „servicii de pază şi securitate”.
Multe dintre Katyn-urile noastre se află pe actualul teritoriu al Federaţiei Ruse.
La 13 iunie 1941, zi de vineri, când trenurile cu deportaţi basarabeni au ajuns la Tiraspol, din vagoane au fost scoşi toţi bărbaţii, de la bătrânii de 80-90 de ani la adolescenţii de 14-16 ani, şi urcaţi în alte trenuri, pentru a fi duşi la închisoarea din Ivdel („Ivdellag”), regiunea Sverdlovsk (azi – Ekaterinburg), unde au fost împuşcaţi peste câteva luni.
Sunt mai multe mii de nume de cărturari, ţărani, primari, politicieni basarabeni.
Conducerea actuală a Republicii Moldova e datoare să consemneze cumva acel loc al morţii pentru bărbaţii Basarabiei: „Acesta e Katîn-ul nostru”, şi din când în când să se deplaseze acolo preşedintele ţării, chiar cu riscul de a i se prăbuşi avionul.
Dar, în cazul nostru, uitarea ar fi o crimă la fel de gravă ca şi cea a călăilor.
Zecile de mii de basarabeni martirizaţi în acel calvar mai aşteaptă să li se facă dreptate nu numai în cer, ci şi pe pământ.
Pe pământ, unde au afirmat tot recent comuniştii, ei „au fost reabilitaţi”, călăii reabilitându-şi conştiincios jertfele.
Iar acest fel de „reabilitare” este mai mult decât cinic: îl împuşti pe cineva şi zici: „Scuzaţi!”, ca şi cum l-ai împins pe cineva în troleibuz şi-i zici: „Scuzaţi!”.
Viaţa omului e egalată de ei cu un fel de îmbrânceală uşoară dintr-un mijloc de transport public.
Săptămâna trecută Parlamentul Ungariei a calificat printr-un document oficial regimul comunist drept genocid la adresa poporului ungar.
Ce argumente ar trebui să mai aibă la îndemână forurile legislative şi executive din Republica Moldova ca să poată şi ele califica regimul comunist din Republica Moldova drept unul inuman şi criminal?!
Drapelul roşu musteşte de sângele celor executaţi fără nici o vină. Ca şi steaua cu cinci colţuri. Ca şi secera şi ciocanul, care au fost folosite drept obiecte de tortură şi chin.
Aceste simboluri trebuie condamnate ca unelte ale crimelor comuniste. Şi interzise pe teritoriul debandadei lor ucigaşe.
„Adevărul vă va face liberi!”, se spune în Sfânta Scriptură.
Nu vom fi liberi atâta vreme, cât nu vom cunoaşte Adevărul sau nu vom dori să-l cunoaştem.
Din păcate, Republica Moldova e unicul loc de pe glob unde torţionarilor li se ridică în continuare monumente.
Nu avem nimic împotriva celor peste 30 de monumente care i-au fost înălţate lui V.I.Lenin pe teritoriul republicii noastre în ultimii 8 ani. Cu condiţia ca pe postamentul fiecăruia să se vorbească exact despre „contribuţia” lui la „progresul” omenirii: „V.I.Lenin, cel mai mare terorist al secolului XX, ordinul său de instituire a „terorii roşii” în fosta URSS soldându-se cu 66 de milioane de persoane asasinate, inclusiv peste un milion în Republica Moldova”. Iar „nepoţii” şi „strănepoţii” lui – membrii Partidului Comuniştilor, comsomoliştii şi pionierii – ce să le faci?!, nu au decât să depună flori în continuare la monumentul celui mai mare călău al tuturor timpurilor.
Nicolae DABIJA
17 iunie 2010