Fenomen născut îndeosebi după data de 11 septembrie 2001, când patru zboruri comerciale ale companiei American Airlines au fost deturnate, două dintre ele provocând prăbușirea celebrelor Turnuri Gemene, din New York, spirala radicalizării confruntărilor ideologice, sub forma unor lupte „armate”, numită pe scurt jihad, a cunoscut o amploare fără precedent, antrenând tot mai multe țări, dar și resurse nemaiîntâlnite, ducând chiar spre ceea ce s-a numit o Internațională a terorii. Fundamental Al Quaida (sau Al Quaeda, potrivit grafiei engleze), organizația politică născută în deceniul 8 al secolului trecut ca ripostă la ocuparea Afganistanului de către sovietici, a evoluat necontrolat, îndeosebi pe orizontală, ne spun specialiștii, reunind visurile și aspirațiile unei pături tot mai sărăcite și mai deziluzionate ale populației din zone defavorizate ale lumii, în special de credință musulmană, purtătoare ale mesajului jihadist, orientând mișcarea spre forme tot mai radicalizate de confruntare, inclusiv ideologică, politică și militară.
Se poate spune, chiar, studiind atent fenomenul, că mișcarea jihadistă, așa cum e percepută ea azi, este mai atomizată ca oricând, ea fiind mai degrabă un model ideal, o franciză aflată la îndemâna unor grupări independente, ce și-au asumat, dincolo de confruntarea ideologică, și monopolul traficului de arme, droguri, inclusiv, uneori, de ființe umane, un cartel al terorii, i-am spune, ce i-a atras inclusiv pe mulți tineri europeni, copleșiți de decăderea „lumii civilizate” și atrași de „seducția totalitarismului”.
Pe scurt, „lupta” (potrivit sensului inițial, cuvântul arab gihad/djihad înseamnă strădanie, zbatere, silință etc.) credinciosului cu sine însuși, pentru a obține favoarea lui Allah, a fost deturnată, voit, spre o formă de luptă/„cale” externă, de confruntare cu inamicii islamului. Judecat astfel, jihadul, ce la origine indica drumul, calea spre credință, tot așa cum Iisus Hristos le spunea Apostolilor: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața, iar înțeleptul chinez Lao-Tzu, identificase, cu un mileniu înainte de Hristos, Drumul sau Calea a cărui învățătură și practică constituie și azi, în cadrul unui segment extins al societății chineze, „scopul final al Universului”, a devenit, în doctrina musulmană, jihadul extern, militar și politic, o formă minoră de acțiune, spre deosebire de adevăratul jihad, major, lupta cu sine. Astăzi, aproape că nu se mai vorbește despre opoziția dintre Ființă și Supra-Ființă, sau despre „discernământul abstracțiunii”, în schimb jihadismul, cu formele lui asociate, talibanismul, radicalismul, totalitarismul au devenit o formă de marketing politic, o sperietoare pentru mulți și o „binefacere” pentru multe state, care, sub pretextul „luptei” cu terorismul, impun restricții și „fac” legi.
Pentru a înțelege mai bine acest fenomen, cartea Jihadismul. De la radicalizare la deradicalizare (Ed. Detectiv Literar, 2021, traducere Alexandra Radu), a doi psihologi italieni cu o vastă experiență în cadrul Fundației și Institutului de învățământ superior și de cercetare Teseo, de la Roma, Stefano Amodio și Paolo Cioni, în asociere cu doamna Souad Sbai, de origine marocană, naturalizată în Italia, universitar și parlamentar din partea organizațiilor Mișcarea Viitorului și Mișcarea Libertății, din Regiunea Lazio, este o călăuză, un îndreptar, un model de cercetare științifică a fenomenului.
Spre deosebire de alte cărți cu conținut similar, Jihadismul evită divagațiile politice, concentrându-se asupra a ceea ce autorii numesc domeniul academic de cercetare. Sub acest aspect, cartea este mai degrabă o monografie, decât un eseu. Contrar ideii că terorismul, în general, cu toate formele sale cunoscute, este un act irațional, neplanificat și spontan, autorii cărții subliniază că e vorba de un act politic, în primul rând, „deliberat și conștient”, o armă psihologică la îndemâna unor „regizori” malefici.
Referindu-se la „psihologia teroriștilor”, autorii pledează, în cunoştinţă de cauză, pentru încadrarea persoanelor care comit asemenea acte în categoria „devianței”, sau chiar a „patologiei” medicale, considerând că fanatismul nu este suficient pentru a justifica asemenea fapte. Concret, la întrebarea: „De ce o persoană devine terorist?”, cartea citează studii serioase, ce pun fenomenul pe seama „radicalizării politice” (p. 42). În esență, „vina” principală o poartă în acest caz „liderul” local, care orientează motivațiile inițiale ale „recruților” spre un „scop politic”. Războiul, cum e considerat Jihadul, solidarizează astfel oamenii, stimulează dinamica de grup și șterge ezitările, ori lipsa parțială de „viziune politică” a celor destinați să se sacrifice.
Pe de altă parte, „recrutorii”, nu sunt, în opinia autorilor cărții, niște „super-minți”, ci doar niște manipulatori, ce exploatează starea de nesiguranță a tinerilor, provocând, în final Războiul Civilizațiilor, sub deviza: „Mai puțină libertate, mai multă siguranță”.
Nici azi, după mai bine de două decenii de la atentatul cunoscut sub numele de „9/11”, care a creat în S.U.A. atâta groază și emoție, nu este cunoscută pe deplin „psihologia atentatorului/lor”. Autorii cărți fac apel la extrapolări, cercetează modele, biografii, similitudini. În realitate, nimeni nu poate explica, cu certitudine, „ce are teroristul în minte” (p. 45), de unde și incertitudinea abordării. În lipsa dovezilor, este evocată adesea „devianța”, dar nici acest argument nu este suficient. E simplu, deci, să consideri teroristul un psihopat, sau măcar un frustrat, sau un narcisist. În realitate, s-a constatat că teroristul e un individ normal psihic, cel mai adesea educat, nativ din țările dezvoltate economic, deci sunt tineri cu personalitate, lipsiți de o motivație anume. Și totuși, insistă autorii cărții, studiile de caz dovedesc contrariul: factori diverși, sociali, culturali și politici acționează concentric, motivând și facilitând procesul de recrutare.
Două din capitolele cărții sunt fundamentale pentru a înțelege fenomenul angajării /„angagement” și dezangajării în acțiunile teroriste. Dacă recrutarea se face abrupt, dinamic, urmând o „logică internă” (autorii cărții vorbesc și de unele Manuale/Ghiduri de instrucție, instrumente utilizate, se presupune, de toate Serviciile secrete din lume – n.n.), pentru „disangagement”/eliberarea din rețeaua teroristă, nu există rețete și exemple.
Psihologii vorbesc despre slăbirea presiunii, înlăturarea factorului opresiv, sau, pur și simplu, de schimbarea priorităților. În realitate, nu există o dezangajare definitivă, astfel că „riscul recidivei e crescut” (p. 103). La fel cum, despre recrutare, avem informații incomplete, lipsesc datele și privind intenția teroriștilor de „a pune capăt faptelor penale”. Este vorba, mai degrabă, de o retragere planificată, de o formă de protecție temporară, iar nu de o „dezangajare radicală”. La fel, este pusă sub semnul îndoielii și decizia unor teroriști de a se „preda autorităților”.
În ce privește terorismul feminin, autorii rezervă în carte un capitol separat, subliniind că Jihadul, din perspectivă feminină este și un răspuns la „pierderea virilității” de către „bărbatul occidental”. Fenomenul, în opinia lor, reprezintă, așadar, „o critică la adresa modelului occidental al egalității de gen” (p. 122). Creșterea numărului de bărbați devirilizați sporește fenomenul radicalizării în rândul femeilor, este concluzia acestui studiu.
Cu totul, cartea Jihadismul. De la radicalism la deradicalizare este cel mai complet studiu de psihologia terorismului publicat în ultimii ani, și este meritul Editurii Detectiv Cultural și al Fundației „România de mâine” de a publica o asemenea carte.
Marian NENCESCU