Sunt şi cele privitoare la activitatea prodigioasă şi viaţa zbuciumată a celui care a fost obligat de vremi şi vremuri să activeze ca ofiţer superior, iar apoi ca general, într-o amată străină lui şi opusă ţării şi neamului său cel românesc. Precum şi tragicul erou, locotenentul Apostol Bologa (în realitate, Emil Rebreanu, din romanul „Pădurea spânzuraţilor”, al fratelui său, Liviu). De data aceasta acel OM va purta un al nume de renume, pe nedrept dat uitării noastre. Nu, însă, şi a memoriei rudelor sale apropiate. Cum este şi cazul inginerului sibian Ilie Hanzu, devenit biograful oficial al valorosului său străbunic. Neuitat şi mereu stimat fiind şi de actualii săi consăteni. Adică: de vrednicii ţărani-oieri şi pomicultori din Fântânele-Cacova, sat aşezat în inima Mărginimii Sibiului. Este generalul Alexandru Hanzu, născut la data de 4 noiembrie 1871. Mama acestuia, Maria, trăgându-se din familia topliţeanului-harghitean Elie Miron Cristea (1868-1939), viitorul prim-patriarh ortodox şi regent-monarh al României Mari. Amintitul general mărginean fiind singurul cu studii liceale din cei şase fraţi şi surori ale sale. Studii încheiate la Sibiu, după care autoritățile imperiale austro-ungare ale Marelui Principat al Transilvaniei îl trimit, rând pe rând, să se instruiască la academiile militare din Viena, Berlin şi Paris. Ca urmare a priceperii sale strategice deosebite, în timpul Primului Război Mondial va comanda diferite armate şi divizi pe fronturile din Galiţia, Italia, Albania, Belgia şi Ungaria. Însă, când mai erau de parcurs doar două săptămâni până la desfăşurarea istoricelor evenimente de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, generalul Alexandru Hanzu cere să fie primit în rândul cadelor active ale armatei regale române, de sub comanda mareşalului Constantin Prezan (1861-1943). Curând, după acea, va fi înaintat la gradul de general de armată, fiind numit comandantul vânătorilor de munte pe întreaga ţară, iar apoi, comandant al Armatei a VI-a de la Cluj. Între anii 1938-1942 va îndeplini înalta funcţie de rezident regal şi de guvernator al Transilvaniei, după care este trecut în rezervă, la limită de vârstă. Se va stinge din viaţă şapte ani mai târziu, fiind înmormântat, cu înalte onoruri militare şi în prezenţa unui numeros grup de consăteni, în Cimitirul Central din Cluj. Pe atunci avea vârsta de 78 de ani.
CÂTEVA ÎNŢELEPCIUNI OMENEŞTI ŞI CREŞTINEŞTI
1.–În toate sărbătorile creştine care urmează miracolului Învierii Domnului Iisus Hristos, până şi necredincioşii sunt tot mai convinşi că EL este cel ce ESTE. Iar Dumnezeiasca lucrare se petrece, an de an, începând cu primăvărateca sărbătoare a IzvorluiTămăduirii şi continuă până în iernatica Naştere a Mântuitorului, urmată de petrecerea sărbătorilor de Crăciun.. În vreme ce dureroasa şi emoţionanta poveste Biblică a femeilor Mironosiţe îşi află loc de povestire în chiar slujbele religioase ale preoţilor bisericilor românilor, din ce-a de-a 3-a Duminică de după Învierea Domnului şi Sfintele Sărbători de Paşti. Aşa se face că părintele-univesitar sibian Constantin Necula ne-a povestit cum că dis-de-dimineaţă, mult mai de dimineaţă decât orice speranţă, femeile Mironosiţe prinseră a alerga într-un fel de maraton pe cea mai grea dintre pantele lumii. Cea a Golgotei. Şi era pe când încă nu se uscase Sângele Lui. Şi nici nu se stinsese ura celor ce-L uciseră. Când glasul Îngerului vestea Învierea. De atunci, pentru noi, e Duminică în fiecare zi.
2.-Unde sunt oameni răi la suflet şi brutali la mânie, nu există sărbători de nici un fel.
3.-Din spusele filozofului răşinărean şi sibian, convertit la franţuzisme parisiene Emil Cioran (1911-1995): „În Europa, aparenta fericirea se termină la Viena. Mai departe, nenorocire peste nenorocire, dintotdeauna”.
4.-Un mare lider politic occidental al zilelor noastre, ne argumentează că în SUA democraţia s-a născut printr-un fel de cezariană extrem dureroasă. Tot la fel şi libertatea de a trage cu puşca, pistolul sau mitraliera oricând şi oriunde te taie capul, dar şi de a debita prosti în faţa a sute de milioane de americani creduli, aroganţi şi sfidători de viitorul restului popoarelor lumii.
5.-Dialugul iubirii: –„Iubitu-le,Tu eşti Cerul,/-Iar Eu sunt Steaua ta./ –Tu eşti Marea./ Eu Lacrima”.
6.-Faceţi, cumva, ca târziul să nu fie mult prea întârziat! Ca urmare, îi rog pe preoţii de biserici şi pe dascălii de şcoli şi facultăţi, să provăduiască, de împreună, împăcarea neamului meu cel românesc! Să se termine şi să nu se mai reia interminabila lui sfadă şi ceartă certăreaţă! Aşadar, puneţi capăt duşmăniei, întristării şi înstrăinării dintre părinţi şi fii; dintre bunici şi nepoţi; dintre români şi neromâni; dintre tineri şi bâtrâni; dintre ţărani şi orăşeni; dintre migranţi şi emigranţi; dintre folclorişti şi manelişti! Cred că aţi aflat că în Biblie stă scris să ne iubim aproapele, inclusiv pe cei duşmănoşi cu noi! Ori, voi, cei rău de gălăgioşi şi teribil de intoleranţi, faceţi tocmai invers acestei sfinte şi creştineşti porunci. Nu iubiţi pe nimeni. Nici pe voi, înşivă! Ca urmare, până şi bunii voştri priteni se vor înstrăina de voi!
7.-Păguboasa întâmplare neîntâmplătoare, care tot mai des se petrece în natură în miez de primăvară, vară şi de început de toamnă, mi-a inspirat următoarele versuri: „Bate gheaţa sus, pe dealuri,/Ninge în vârf de munte/Aducând în vale neliniştea plugarului/Şi vânturi vânturoase multe”.
8.-O tristă constatare: Tot mai des mi se întâmplă ca, în miez de noapte să-l împlor în zadar pe Moş Ene să-mi vină pe la gene. După care stau şi mă întreb: Să fie oare de vină numai gândurile gânditoare care îmi dau târcoale sau şi un anume beteşug necunoscut de mine şi de nimeni?!
9.-Şi încă o constatare, universal valabilă în lumea asta mare şi tot mai neîncăpătoare: Nimeni nu poate sări peste propia-i umbră. Tot aşa cum nimeni nu poate vorbi şi scrie altfel decât cum şi cât gândeşte.
10.-Fragment desprins dintre versurile uneia dintre cele de pe urmă poezii ale ardeleanului-transilvănean şi mult regretatul meu priten drag, ION BRAD (1929-2019), din Pănadea Târnavei Mici a Blajului „Câmpiei Libertăţii” şi a „Şcolii Ardelene”: „Să stăm cândva de vorbă,/iubita mea, în doi,/să cheltuim o noapte/pe tot ce suntem noi…/Tu să deteşti cafeaua,/eu un bătrân rachiu…/Să fie cald în casă/şi rânduială-n lucruri,/să fim, întâia dată,/noi, singuri, să te bucuri./de noaptea care trece/de ziua care vine,/atât cât se mai poate,/cât ni se mai cuvine./Să stăm, ca unul singur,/de vorbă amândoi/şi să săpăm în urmă,/până vom da de noi”.
11.–O vorbă a deznădejdei deznădăjduite: Eşti înstare să mă aduci la disperare!
12.-Elveţianul Albert L. P. Schweitzer (1875-1965), medic-misionar creştin în Africa, erudit filozof şi telog-practicant, spunea că la 20 de ani avem chipul dăruit de Dumnezeu; la 40, cel dat de viaţă; la 60, cel pe care-l merităm. Privindu-mă în oglinda-mi dimeneţilor, am încercat să continui această înţeleaptă înşiruire de vorbe adevărate şi de cifre relevante şi reinventate, ajungând la concluzia că după 80 de ani de viaţă omul are chipul cu care îl bate Dumnezeu. Tot acelaşi savant-misionar mai spunea că, până una alta, rostul omului în viaţă este să trăiască nu să existe, în vreme ce filozoful şi istoricul roman Lucius Seneca (n.cca.4 î.Hr.-d.65) ne învaţă că „Esenţială este întrebuinţarea viaţii, nu durata sa”.
Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR