◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Brâncuşi & muzica

Constantin Brâncuşi a trăit şi a creat aproape şase decenii în „oraşul-lumină” de pe Sena şi, indiscutabil, a avut contact direct sau indirect cu muzica secolului XX.

Marcel Mihailovici, muzician complex, care a avut şansa providenţială de a trăi în intimitatea a doi coloşi, George Enescu şi Constantin Brâncuşi, mărturisea că aceştia, deşi ştiau unul de altul, contacte directe n-au avut. Enescu ştia că Brâncuşi este „unul din rarele faruri ale plasticii mondiale, însă nu-l pătrundea mai mult decât pe Matisse sau Bonard”. Pentru Brâncuşi, George Enescu era „muzicianul erudit şi complicat la al cărui lucru, la a cărui gândire el n-avea acces, după cum nu avea acces nici la Michelangelo despre care spunea cu umor: c´est du biftec en delire”.

Se pare că Brâncuşi nu cunoştea muzica simfonică, în schimb cunoştea muzica populară. Era prieten cu folcloristul Constantin Brăiloiu, care-i aducea discuri de muzică românească, africană, ungurească. De melodiile româneşti Brâncuşi era realmente încântat. Constantin Brăiloiu l-a iniţiat în anumite direcţii ale muzicii populare. După orele de lucru în atelier frecventa teatrul popular din care îl atrăgea mai mult latura fantastă.

Singurul muzician modern acceptat de Brâncuşi a fost Erik Satie, compozitor de orientare antiwagneriană şi antiexpresionistă care în curbele sale muzicale avea într-o oarecare măsură contacte cu simplitatea liniilor brâncuşiene. Nu s-a dus niciodată la vreun concert în afară de concertele lui Satie. Aşa se face că ideile din Socrate, cioplit în 1922 de Brâncuşi (prin gaura din capul lui trece ştiinţa omenirii) se întâlnesc ideile din Socrate şi oratoriul dramatic pe fragmente de Platon, compus de Satie, caracterizat de V.G. Paleolog drept „muzică statuară”. Nu întâmplător, Satie îl poreclise pe Brâncuşi „micul meu Socrate”.

Marele sculptor a fost, aşadar, şi un meloman de o anumită structură care a selectat din muzică numai ceea ce s-a potrivit sensibilităţii sale artistice. Pe acel paysan du Danube – fără educaţie modernă, el era însăşi expresia naturii sale – îl găsim în Impasse Ronsin 11 din inima Parisului şi în alte ipostaze muzicale: interpret, pedagog, teoretician şi colecţionar de muzică.

Avea două viori construite chiar de el. Când Erik Satie venea la cină – Brâncuşi pregătea mâncăruri cu mare artă – acesta cânta la vi-oară melodii româneşti acompaniat la cealaltă vioară de către compozitorul Marcel Mihailovici. Stăteau ore în şir la masă şi beau vin.

Pentru Brâncuşi era încântător că în astfel de împrejurări nu se vorbea niciodată despre artă. De multe ori, după ce cânta cu vioara începea să joace ca un urs după dibla lui Marcel spre uimirea şi bu-curia lui Satie care se simţea în al şaptelea cer, afirmând cu entuziasm: „Ei bine, o să mă maturizez român, fiindcă tot ceea ce este românesc este desăvârşit”.

Ca dascăl la Biserica Română, Brâncuşi a realizat un antifonar în care a notat o gamă inventată de el. Neştiind să citească o partitură, născoceşte nişte semne după care cânta. Antifonarul l-a dăruit prietenului său, compozitorul Marcel Mihalovici.

În atmosfera spirituală a Parisului, marele sculptor avea şi alţi prieteni muzicieni, între care: Ion Croitoru, Dimitrie Cuclin, Feodor Şaliapin, Paul Robeson, Vera Moore, Harry Brauner, Maria Tănase…

A cunoscut sau nu Brâncuşi muzica clasică? Jacqueline Matisse Moner a frecventat atelierul lui Brâncuşi între anii 1919-1951. Sculptorul i-a mărturisit că din toată muzica clasică „l-a iubit pe Mozart, el fiind cel mai firesc şi spontan”.

Constantin Brâncuşi avea o bogată şi interesantă discotecă cu discuri cumpărate sau aduse cadou de prieteni. „De la Şaliapin până la cântece populare, apoi de la Amstrong şi Ellington, toate însă colbuite”, aşa cum nota în însemnările sale J. Matisse.

Discoteca brâncuşiană, depusă la Muzeul de Artă Modernă, Centrul „Georges Pompidou”, cuprindea două sute de plăci cu înregistrări din A. Gabrielli, Palestrina, Orlando di Lasso, Monteverdi, Bach, Rameau, Haendel, Mozart, cântece liturgice având ca solist pe Şaliapin, melodii greceşti şi altele. 

Muzica modernă şi contemporană este reprezentată prin Igor Stravinski (La sacre du Printemps & Petruşka), Bela Bartok şi bine-înţeles compoziţiile lui Satie, folclorul românesc, african şi al altor popoare. 

Marele artist asculta muzica printr-un gramofon modificat anume de el, instalat într-un fel de scorbură de piatră, având o stranie rezonanţă.

În revista de avangardă Integral, condusă de M. H. Maxy (1926), compozitorul şi prietenul său Marcel Mihalovici tipăreşte o pagină cu portative şi note muzicale dedicate artistului. De asemenea, acelaşi M. Mihailovici a compus Cântece şi jocuri pentru canto şi pian pe versuri populare din Culegerea G. Dem Teodorescu (1924) dedicate sculptorului care iubea cu frenezie muzica şi dansul popular românesc. Interesant, cântecele şi jocurile pentru canto şi pian n-au fost niciodată ascultate de Brâncuşi care a surâs şi i-a spus lui Mihalovici: „Ştrengarule, îmi faci curte!”

În simplitatea şi modestia lui specific românească, Brâncuşi nu voia să ştie de glorie, de mondenităţi. Nu-i plăcea publicitatea. Când criticul Florin Velş i-a propus să facă o carte despre el, acesta a răspuns prompt: „Cum asta, ce am murit? Te rog să ieşi domnule. Vei scrie o carte despre mine când voi fi murit”. Lui Brâncuşi îi era teamă de imixtiunea altor arte în munca lui. Îl accepta pe Joice, îi face portretul, dar nu citeşte decât câteva pagini din Ulise. Îi plăcea să citească dicţionarele. A rugat pe Marcel M. să-i cumpere un Larousse. Trăia într-un univers foarte personal, o oază a sihăstriei sale româneşti în Impasse Ronsin. Un amestec de om primitiv şi de un om extrem de rafinat. De aici şi firea lui contradictorie, interiorizată şi paradoxală.

Cu ecouri sau idei din domeniile fascinante ale Eutherpei, Brâncuşi a realizat o sculptură în marmură pentru mormântul căţelei Polaire, ucisă de o maşină, pe care a numit-o „simfonie neisprăvită”. Nu excludem ipoteza potrivit căreia pianista Vera Moore din Noua Zeelandă, o devotată prietenă a sculptorului, să-i fi cântat acorduri divine din Neterminata lui Fr. Schubert sau alte piese din muzica preclasică, clasică, romantică ori modernă.

Opera sculpturală a lui Brâncuşi este o vastă simfonie cu sensuri şi simboluri imortalizate pentru veşnicie. Inspirat din simplitatea spaţială a formelor şi a înţelesurilor filozofice pe care acestea le conţin, Aurel Stroe a compus Arcade, iar Tiberiu Olah Poarta sărutului şi Coloana infinitului (muzică şi balet).

Meditând în faţa Ansamblului Sculptural de la Tg.-Jiu, parafrazându-l pe Brâncuşi însuşi, am putea spune: Priviţi, până ce vei auzi ritmurile, melodiile şi armoniile telurice şi astrale ale acestor opere nemuritoare!

Marin I. Arcuş

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *