Pentru tinerii truditori pe tărâmul literaturii din județul Satu Mare, voi spune că Octvian Doclin, cu numele din buletin Chisăliță. S-a născut chiar în comuna Doclin, Banatul de Munte.
După absolvirea Facultății de Litere Oradea, a fost repartizat profesor în comuna Bixad, unde s-a și căsătorit și acolo i s-au născut cei doi feciori.
A fost membru al Cenaclului Literar „Afirmarea”. Excelenta pregătire profesională, talentul și spontaneitatea sa l-au făcut să fie apreciat și respectat de către ceilalți.
Când s-a ivit ocazia, Octavian Doclin a părăsit Țara Oașului, a ajuns consilier în sistemul culturii din județul natal, Caraș Severin, unde a condus și revista „Reflex”, ca redactor-șef.
S-a dus pe calea spre lumină în noaptea de 11/12 februarie 2920, înainte de a împlini 70 de ani. Am scris și eu despre trista veche, publicând un articol în minunata revistă „Convorbiri literare”.
Octavian Doclin a fost autor a peste 28 de volume, printre care Neliniştea purpurei (1979), Fiinţa Tainei (1981), Muntele şi iluzia (1984), Curat şi nebiruit (1986), Essau, 33 de poeme (1997), 47 de poeme despre viaţă, dragoste şi moarte (1998), Poeme duminicale (1998), Între pereţi de plută sau Moartea după Doclin (1999), Dubla eroare (1999) sau Poeme dinaintea tăcerii (1999).
Într-un adânc fecund al spaimelor, dar şi al dorurilor, la hotarul dintre Eros şi Thanatos întrezărim subterana, teritoriu metafizic din profunzimile fiinţei, de unde ţâşnesc spre suprafaţă gheizerele lirice. Subterana este o matrice docliniană cu amprentă unică, acea jumătate ascunsă a sferei. Prin deschizătura acesteia, a chepengului şi a oborului casei, se face accesul în străfunduri: a ridicat chepengul. / Un hăăăuuu/ îl chemă/ îl asurzi. / Subterana -/ Vicleana. / Bestiara (Şi punct şi de la capăt). Acestea sunt maluri ale cugetării şi ale contemplaţiei esenţiale, un fel de eu-tu de sorginte buberiană. Notaţii zilnice, anumite popasuri evenimenţiale, introspecţii afective, reîntoarceri în toposul natal, al copilăriei, impregnate de simboluri, de semne şi limbaje specifice sunt metamorfozate în subterană, sub imperiul acestei matrici arhetipale: mormântul gol în care reînviu (Răsaduri). Fiecare reîntoarcere în subterană înseamnă o nouă memorie, un nou suflu mnezic de înţelegere.
Poetul este adeptul poemului sublimat, cultivând o metaforă a simplităţii, a firescului, dar umplut cu aluviuni interioare încărcate cu substanţă morală, distilări de înaltă ţinută intelectuală şi existenţială, cutia cu visuri lirice ale marilor întrebări răsturnate în brazdele unei profunde interiorităţi. Octavian Doclin face pledoaria poemului scurt definit drept poemul minim, cu toată încărcătura afectiv-emoţională. Distilarea poemului minim se petrece în subterana profundă, unde are loc limpezirea esenţială, de unde ies despovărate de zgura spaimelor şi a neliniştilor metafizice poemele-dar, poemele–sâmbure. Poemul, poema, poetul alcătuiesc triada poeziei docliniene, construcţie de sorginte filosofică. Nodul poemului are valenţe christice: pe trupul său curge sânge de miel.
Alături de sintagme recurente: Subterana, piatra Eben-Ezer, Scribul, Cortul poemei, al Treilea Ochi, Grădinarul, Marele Domn, Pivnicerul, Muntele iluziei, în acest ultim volum, Şi punct şi de la capăt. Poeme, apare şi trădătorule Cititor sau Domnule Cititor: iată, mă pregătesc să-mi întâmpin/ vârsta biblică (Numele).
Sinteza de esenţă tare este concentrată în două poeme: Piglaisul, cu reverberaţii în raiul copilăriei, întoarcere spre inocenţă şi Strigătul, prima o privire retrospectivă, a doua o previziune, o chemare în viitor, o nouă naştere: deschizând ochii într-o dimineaţă/ se trezi strigând/ Cuvântule, unde eşti? / tocmai acum te ascunzi?
Poezia docliniană cuprinde un univers liric cu filoane în afectivul natal profund, cu rădăcini metafizice, izvoare blagiene, iar în acest topos sacru, viguros are loc refugierea, reîntoarcerile în bungalourile securizate ale copilăriei, unde se păstrează memoria sanctificată a mamei, în aură de taină, idei-răsaduri ce amintesc de părinţi-rădăcini din poemele lui Blaga. În Subterană angoasele se întâlnesc cu bucuriile eterne, partea nevăzută a vieţii (în Sărbătorile). În vitraliile cuvântului răsfrângerile poemului şi ale poemei, geamătul sau vaierul şi cântecul sunt unite prin punct: şi punct şi de la capăt. Cuvântul, inimă de poem, este o măiestrită filetare până când acesta primeşte spire de aur şi prin înşurubări succesive în subterană devine făptură nouă: poemul, cântec de bucurie şi poema, un geamăt vestind o naştere.
Octavian Doclin scrie o poezie cu accente confesive, autobiografice îmbrăcate într-o aură metaforică. Scribul este personajul mărturisitor. Poetul scrie cu verb de esenţă tare, cu rădăcini într-o subterană-labirint. Cel mai bine se exprimă într-un registru ermetic, poemul minim îi defineşte substanţa. Nu neapărat în sensul de scurt, ci aşa cum scrie Ernest Bernea, elementum, în sensul de fundamental. Acest poem condensat de expresie lirică este o modalitate prin care reuşeşte să înlăture puzderia şi să păstreze poemul-sămânţă curat, neatins. Este un ritual sfredelitor ce se petrece în cuptorul Subteranei pentru a arde lutul cuvântului până când acesta devine cântec. O vagă portiţă de acces ne-o oferă chepengul şi oborul casei.
Poezia lui Octavian Doclin este un soi de fruct nobil altoit pe o tuplină sălbatică vânjoasă, în desele revărsări/ prin subteranele imperiale (Fluviul Tavi), trecută prin proba hexagonului din stup – albine evadate, viitoarele poeme, până când acestea ajung limpezite până la stadiu de cântec şi nuntire spirituală: cu ochiul al treilea Marele Domn/ îl văd cum aleargă în fugă grăbită/ spre locul Pivniţei/ unde a ascuns Cartea şi/ din cuvintele care i-au mai rămas / ordonă Scribului să ţese rochia de mireasă/ a poemei pentru nunta poemului (Poemul Grădinarului). În caleidoscopul spectaral al reamintirii poetul poposeşte în raiul copilăriei, iar pe acest caier, déjà vu al fiinţei, asemeni bunicii care aduna aţa pe fus, strânge poetul cuvintele esenţiale, iar din mâna lui se auzea surd un vaier. Acest construct lingvistic paronimic caier-vaier desăvârşeşte acest desen introspectiv, început cu firul de lână şi continuat, o viaţă întreagă, cu şerpuirea poemului, modelat temeinic pe nicovala fiinţei în suburbiile labirintice ale Subteranei. Prin astfel de flash-uri afective se desenează în poeme matrici intime, care duc spre bolta chepengului, oborul casei sau coşniţa stupului, şi în final până la pânza subversivă a poemului. O stare de căutare necontenită se aşază peste gândul furibund de a găsi cuvântul suficient de încăpător pentru nelimitele stărilor, purtând nostalgia unui spaţiu afectiv natal. Nelinişti şi angoase metafizice se diluează în tensiuni semantice viguroase. Sub o carapace nu prea dură se ascunde candoarea.
Scriitor sensibil şi discret, lucid şi enigmatic în acelaşi timp, sedus de tăcere, dar şi de marea voluptate a cuvântului, echilibrat, care ţine în frâu poemul prin concizie şi afecţiune, Octavian Doclin aşază răsaduri noi în solul afânat al liricului postmodern prin respirările de profunzime din imperiul subteranei. Este o poezie a misterului afectiv, a metaforei lucide, a reveriei şi a introspecţiei, de asemenea a neliniştilor seducătoare ale cuvântului, distilate cu fineţea aristocratică a spiritului şi a fecundităţii intelectuale.
Lőrinczi Francisc-Mihai
Octavian Doclin, şi punct şi de la capăt. Poeme, Editura Gordian, Timişoara.