◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Din nou am fost la Meca noastră! La Alba Iulia-n Ardeal

Motto: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi mare fără jertfă!
Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, E şcoala care i-a făurit neamul,
E farmecul care i-a susţinut viaţa! Ardealul nu e numai inima României politice:
Prviţi harta: Ardealul e inima României geografice! Din culmile lui, izvorăsc apele care au scăldat
Românismul în istorie…!” (Nicolae Titulescu, mai 1915)

Rareori am avut ocazia să mă aştern pe drumul lung şi cunoscut dintre Sibiu şi Sebeş, fără pic de grabă. Iar de aici, mai departe, cu intenţia de a putea urca pe treapta cea mai de sus a zidurilor groase ale legendarei Cetăţi Romane a Albei Iuliei. Fortăreaţă-martoră, în două rânduri, la momentele înălţătoare ale făuririi României Mari. Prima, în anul 1600, sub sceptrul curajosului voievod muntean Mihai Viteazul, iar cea de-a doua (însă şi cea mai trainică dintre toate, dănuind până în zilele noastre), curând după încetarea sângeroaselor masacre ale păgubosului Prim-Război Mondial. Tânăra Pacea a popoarelor lumii, care a venit ca o mângâiere, fiind urmată, la scurtă vreme, de cumintea şi modesta încoronare românească a înţeleptului rege german Ferdinand, însoţit de blânda lui soţie-regină, englezoaica Maria. O vrednică femei a timpului său, purtătoare a unei mari şi fierbinţi inimi de româncă.
Aşadar, mă aşternusem pe drumeagul la al cărui capăt urma să se ivească „Bălgradul Transilvan”. Aşa se face că aveam să mă opresc, mai întâi de toate, în sălile Muzeului Naţional al Icoanelor Pictate „Pr. Zosim Oancea”, din satul de munte Sibiel. După care am păşit pe covorul mătăsos şi brumăriu al frunzelor ruginii ale iernaticei-toamne din „Parcul busturilor academicienilor Săliştei Mărginimii Sibiului”, pentru ca, ceva mai târziu să îmi „clătesc” privirile cu exponatele încăperilor de locuit ale „Casei Memoriale” a familiei filozofului-poet Lucian Blaga, din Lancrămul Văii Frumoase a Sebeşului. Şi abia după aceia să traversez lungul pod arcuit peste apa limpede şi rece a Mureşului. Era momentul când Albei-Iuliei merita să i se spună „Capitala Trasilvană a Drapelelor Tricolore”. Două dintre cele mai impunătoare, ca lăţime şi întindere, fâlfâind deoparte şi de alta a turlei înalte a Catedralei Ortodoxe a Încoronării, purtătoare a hramului „Sfânta Treime”. Iar alăturat ei, liniştitul loc de reculegere al mormântului odihnei veşnice a măritului voievod transilvănean Ioan Iancu de Hunedoara. Cel care era nu numai tatăl lui Matei Corvin, românul-rege de multă fală al Ungariei vecine, dar şi conducătorul acelor oştiri creştine care, în ziua de 6 august a anului 1456, la Zemun, în Serbia, lângă Belgrad, aveau să învingă puhoiului armatelor otomane conduse de mult temutul sultan turc Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, actualul Istanbul.
Şi cum deja prinsese a se însera, pe străzile lăturalnice Cetăţii se „odihneau” zeci de de căruţe şi trăsuri trase de cai, precum şi sute de autoturisme şi autocare cu însemnele distinctive ale tuturor judeţelor României, dar şi ţărilor-gazde ale celor mai numeroase diaspore româneşti: Italia, Spania şi Germania. Micile lor steguleţe şi eşarfe tricolore decorându-le loitrele şi şiregile carelor, precum şi geamurile şi capotele maşinilor. Pe oaspeţii veniţi din înstrăinatele vechi pământuri româneşti îi puteai recunoaşte uşor după cele mai frumoase şi bogate cocarde tricolore, purtate la reverul hainelor lor călduroase, localnicii admirându-le atât frumuseţea portului, cât şi farmecul vorbirii cu fine accente ruseşti, ucrainene, ungureşti, sârbeşti, moldoveneşti sau bulgăreşti. Ici acolo, între zidurile şi bastioanele fortificate ale „Bălgradului Ardelenesc”, locul tragicei martirizări a lui Horea, Cloşca şi Crişan (28 februarie 1785), câteva tarafuri de lăutari slobozeau în eter cântece populare şi patriotice, în vreme ce frigul debutului timpuriu al ierni era îmbunat şi domolit fie cu câte un păhărel de ţuică fiartă, dulceagă şi piperată, fie cu câte o cană de vin cald, parfumat cu scorţişoară. Pe bulevarde şi prin parcuri, sfârâiau grătarele cu frigărui de tot felul şi cu mici fierbinţi şi rumeni, în timp ce pofta de mâncare din zilele şi nopţile postului Crăciunului era stimulată şi astâmpărată cu iahnia din boabe de fasole, sau cu sarmale umplute cu păsatul făinilor de cucuruze, în amestec cu multă ceapă călită şi ardeiată.
Când se încheiau lucrările Şedinţei Festive a Guvernului Românie, iar întunericul nopţi ajunului zilei de 1 Decembrie părea a fi fost biruit de luminile multicolore ale oraşului în sărbătoare, zona centrală a Alba Iuliei era o imensă estradă de prezentare, ascultare şi admirare a cântecului, jocului şi portului popular românesc. Pentru ca în zorii zilei următoare să ne trezim din visele unei prea frumoase şi scurte nopţi de iarnă în acordurile melodioase ale clopotelor de aramă din turlele ţuguiate ale bisericilor, ca şi în ritmul Imnului Naţional „Deşteaptă-te române”, urmat de săltăreaţa Horă a Unirii: „Hai să dăm mână cu mână/Cei cu inima română…”. Au urmat festivităţile oficiale prilejuite
– 2 –
De depunerea coroanelor şi jerbelor de flori pe soclurile busturilor oamenilor de seamă ai vremurilor trecute; oficierea unui Tedeum Religios, ortodox şi greco-catolic, închinat eroilor-făuritori ai Marii Unirii; ascultarea câtorva rostiri patriotice precum şi admirarea unei încântătoare parade militare, deschisă de statura înaltă a celui dintâi preşedinte al României nu numai transilvan, dar şi de altă naţionalitate decât cea română. Peste tot şi peste toate, trona statuia ecvestră a celui dintâi unificator de ţară: cea a preamăritului voievod-martir, înţeleptul şi mult temutul Mihai Viteazul.
Aşadar, m-am aflat în falnica şi măreaţa Cetate „Alba Carolina”, atât în ajunul cât şi în ziua mândrei Sărbători Naţionale a României. Festivităţile mai puţin festiviste constituindu-se într-o mult dorită şi reuşită aniversare a împlinirii unui prim-secol de la Unirea Transilvaniei cu Ţara Mamă România. Moment de mare însemnătate istorică, în lungul şi anevoiosul drum care a urmat făuririi României Moderne. Şi ce mult mă bucur că din nou am întrezărit încă o fărâmă de bunătate şi optimism în inimile dragilor mei români de pretutindeni! Şi n-am cum să nu fiu ferm convins că Bunul Dumnezeu este bucuros de faptul că credinciosul lui popor român i-a oferit în dar, la Centenar, încântătoarea imagine a Catedralei Naţionale şi a Mântuirii Neamului.
A consemnat, umilul şi statornicul călător prin vechi şi mândre ţinuturi Ardelene şi Transilvănene:

Alba Iulia, duminică, 2 decembrie 2018

Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *