Am întâlnit recent, în „Tema pentru acasă” a lui Nicolae Dabija, roman apărut mai întâi în română apoi cucerind meridiane literare prin traduceri succesive în mai multe limbi ale globului, am întâlnit, așadar, nu demult, și într-o altă carte o atmosferă asemănătoare. Abordarea suferinței umane într-una dintre cele mai de neînțeles ipostaze ale sale – lagărele de prizonieri și deportați rezultați din războaiele pornite de oameni împotriva oamenilor – este subiectul comun și comună este privirea oarecum neutră, prin prisma unei analize care se dorește detașată de întunericul existenței descrise.
Cartea la care mă refer acum plasează geografic totul în inima taigalei siberiene, unde stăpânește absolut pădurea nesfârșită de mesteceni, iar temporal în anii crunți ai celui de-al doilea război mondial. În fapt, însă, desfășurarea acțiunii, în întreaga ei complexitate, nu părăsește nicio clipă perimetrul libertății iluzorii. Paznici și prizonieri se devălmășesc într-o existență în care supraviețuirea este o permanentă mirare. Femei bărbătoase, în sensul fortificării psihice și fizice datorate asprimii vieții pe care o duc, și câteva păreri de bărbați, fiindcă mai toți sunt exponenții unor traume cu care războiul i-a dotat pentru tot restul zilelor lor, populează ca un mozaic multicolor uriașul tablou, care este în esență imaginea unei mancurtizări a ființei umane într-un spațiu concentraționar dat, în care, tătucul” și, maica Rusia” sunt repere doar aparent îndepărtate, în fond ele exercitând obsesiv cea mai tenace presiune. Presiune pe care o simte până și mesteacănul. Din lemnul lui se construiesc lungi șiruri, nenumărate stive care vor lua drumul unei destinații mereu nesătule, tot mai nesătule. Dar fiindcă pădurile sunt nesfârșite, mestecenii apar ca luptători de linia întâi neînvinși, albul lor fiind un simbol al purității dintotdeauna, un balsam al vieții. În lumea austeră și potrivnică a Siberiei, albul lor este o încurajare a vieții, care va perpetua, sugestie exprimată prin nașterea unui prunc, spre finalul cărții, chiar în spațiul configurat cu măiestrie artistică de un profesionist.
Avem de a face, în esență, cu o producție literară de marcă. Nu fiindcă îl cheamă Emilian Marcu pe autorul excepționalului roman, Tobele mute”, la care mă refer. Ci fiindcă forța sa creatoare depășește cuprinsul, de altfel generos, al granițelor limbii române. Traducerea acestei cărți de o expresivitate rară, observabilă cu adevărat în lectură, mai puțin în relatări, oricât de reușite, o văd ca pe o binefacere spirituală de anvergură. Nu doar ar arăta lumii că în limba română se scriu cărți de talie universală, ci ar procura bucurii binemeritate cititorilor de pe cât mai multe meridiane.
Firiță Carp / UZPR