România a rămas, din punct de vedere juridic, stat comunist

Toate legile prin care statul român a preluat capitalul național, sunt lovite de nulitate absolută.

Statul comunist era administrator, nu proprietar ● Statul român actual nu putea prelua de la statul comunist ceea ce acesta nu avea în proprietate ● Capitalul a fost, de fapt, furat de la popor ● Legea 15/1990 este anticonstituțională, pentru că proprietar a rămas, în continuare, poporul român

Deși afirmația din titlul articolului pare să aparțină cuiva care a pierdut contactul cu realitatea, vom demonstra în cele ce urmează că, dimpotrivă, exact aceasta este situația în care se află acum România.

Proveniența capitalului național

Capitalul național provine, în marea lui majoritate, din capitalul acumulat în România înainte de 1990, fiind vorba despre:
– Capital aflat în întreprinderi – regii autonome și în societăți comerciale – proprietate publică și privată a statului;
– Capital aflat în întreprinderi private care au scăpat de distrugere după privatizare și continuă să producă;
– Capital aflat în întreprinderi private noi, sau extinse, dar care (atenție!!!) s-au constituit din investirea profiturilor obținute din exploatarea capitalului aflat în întreprinderile scăpate de la distrugere.
Există, desigur, și capital aflat în întreprinderi noi, sau extinse înființate/extinse cu capital care nu are legătură, nu provine din capitalul anterior descris. Dar ponderea deținută de către capitalul acestor întreprinderi este una mică față de totalul capitalului național.
Și oricum, acest capital nu face obiectul studiului de față.
Vom adăuga la cele de mai sus faptul că statul actual, România, este urmașul și moștenitorul statului comunist Republica Socialistă România. Ceea ce conduce la concluzia că, dacă statul român actual, România, este urmașul și moștenitorul RSR și el, statul actual, pretinde că a fost (și încă mai este, atât cât mai este) proprietarului capitalului național, atunci Republica Socialistă România a fost/a trebuit să fie proprietarul capitalului național.

Originile (revoluționare ale) capitalului național

Pentru a lămuri problema, vom începe cu originea (declarat) comunistă a statului Republica Socialistă România, origine provenind direct din punerea în aplicare a ideologiei comuniste/marxiste care, în forma actuală își are actul de naștere în Manifestul Partidului Comunist.
Act de naștere care, la rândul lui, de la bun început, precizează că principala trăsătură distinctivă a comunismului, cea care îl definește și îl distinge de oricare altă doctrină, este desființarea proprietății private. Fiindcă, afirmă Marx și Engels în Manifest, „ceea ce caracterizează comunismul nu este desființarea proprietății în general, ci desființarea proprietății burgheze […]. În acest sens, comuniștii pot rezuma teoria lor la desființarea proprietății private”.
Astfel, nu lupta de clasă, nu teroarea revoluționară, nu ideologia ridicată la rang de religie, etc. Definesc și generează comunismul. Toate aceste trăsături, care se regăsesc în Republica Socialistă România, sunt efecte, eventual cauze subsecvente ale cauzei inițiale, cauză care constă în desființarea programată a proprietății private.
Desființare a cărei consecință implacabilă este înlocuirea ei cu singura alternativă posibilă, proprietatea comună. Căci, ne lămuresc tot clasicii, „atunci când capitalul este transformat în proprietate colectivă, aparținând tuturor membrilor societății, aceasta nu înseamnă transformarea proprietății personale în proprietate socială. Ceea ce se transformă este numai caracterul social al proprietății. Ea își pierde caracterul de clasă”.
Prin urmare, nu se poate vorbi de comunism în Republica Socialistă România, dacă proprietatea asupra asupra mijloacelor de producție nu a fost una comună, devălmașă, social (ist) ă. Se poate deci spune, parafrazându-l astfel pe Sf. Pavel: dacă proprietate comună nu e, nici comunism nu e!
Așadar, din punctul de vedere al doctrinei marxiste, Republica Socialistă România NU putea fi proprietarul mijloacelor de producție, al capitalului național

Capitalul național, de la teoria revoluționară la practica statală

Vom încerca să stabilim cum au stat lucrurile, în realitatea „socialismului real” românesc.
Pentru aceasta vom face apel la textul Constituției RSR din 1965, republicată în 1986, având în vedere faptul că, (și) în Republica Socialistă România, Constituția a însemnat actul fondator al cadrului societății, expresia izvorului de drept (socialist), legea supremă a statului. Cu alte cuvinte, inclusiv în materie de proprietate asupra capitalului/mijloacelor de producție, Constituția avea ultimul cuvânt și nici un alt act normativ, sau dispoziție nu puteau fi contrare prevederilor constituționale. Iar dacă erau contrare, erau (ar fi trebuit să fie) lovite de nulitate absolută.
Iată deci textul Constituției RSR din 1965, republicată în 1986, referitor la proprietatea asupra mijloacelor de producție:

Art. 5. Economia naţională a României este o economie socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie […].

Art. 6. Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie este fie proprietate de stat – asupra bunurilor aparţinând întregului popor, fie proprietate cooperatistă – asupra bunurilor aparţinând fiecărei organizaţii cooperatiste.

Art. 7. Bogăţiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondu funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile şi uzinele, băncile, întreprinderile agricole de stat, staţiunile pentru mecanizarea agriculturii, căile de comunicaţie, mijloacele de transport şi telecomunicaţii de stat, fondul de stat de clădiri şi locuinţe, baza materială a instituţiilor social culturale de stat, aparţin întregului popor, sunt proprietate de stat.

Constatăm așadar că, prioritar, la articolul 5, se stipulează că baza economiei este proprietatea socialistă. Ceea ce, în limbaj juridic, este echivalent cu formularea potrivit căreia proprietatea asupra mijloacelor de producție este una comună. Iar bunurile care fac obiectul respectivei proprietăți comune aparțin în comun/devălmășie întregului popor, tuturor cetățenilor. Respectiv tuturor membrilor comunității locale a țăranilor cooperatori.
Faptul că, ulterior (la articolul. 6), proprietatea socialistă este segmentată în „proprietate de stat” și “proprietate cooperatistă”, nu poate aduce atingere dreptului de proprietate al întregului popor, respectiv al membrilor cooperativelor agricole. Aceasta pentru că dreptul de proprietate este – inclusiv în dreptul socialist – un drept real, patrimonial, care face ca dacă un număr de persoane, o persoană fizică, sau juridică sunt proprietari ai unui bun, atunci un alt număr de persoane, o altă persoană fizică sau juridică să nu poată fi simultan proprietari ai aceluiași bun. Drept urmare, sintagmele „proprietate de stat” (atenție, nu proprietatea statului!) și „proprietate cooperatistă” (atenție, nu proprietatea cooperativei!) definesc statul, respectiv cooperativa, ca administratori ai capitalului ai cărui proprietari sunt cetățenii/întregul popor, sau (doar) țăranii cooperatori.
Este evident așadar că, potrivit acestei logici juridice, statul/cooperativa nu se pot erija (decât dacă încalcă dogma comunistă a proprietății comune) în proprietari, depășindu-și astfel calitatea, atribuită lor de către textul constituțional. Aceea de reprezentanți ai „oamenilor muncii”, de administratori ai capitalului/mijloacelor de producție.

Capitalul național, dincolo de practica statală

Va trebui acum să observăm că o interpretare a articolelor 5, 6 și 7, contrară celei expuse anterior, interpretare în care întregul popor, toți cetățenii țării, respectiv totalitatea locală a țăranilor cooperatori, nu au fost – indiferent de motivație – proprietari în comun ai mijloacelor de producție, nu este posibilă. Adică nu este posibil ca statul socialist și cooperativa agricolă să fi fost proprietari ai capitalului/mijloacelor de producție.
Motivul fiind acela că, într-o astfel de interpretare, proprietatea socialistă, comună devălmașă – premisa obligatorie a existenței statului comunist și a cooperativei agricole – nu (mai) avea cum să existe!
Textul articolului 5 (coroborat cu cel articolului 6) ar fi devenit, în acest caz, o contradicție în termeni.
Proprietatea socialistă devenea o ficțiune, o form (ul) ă fără conținut și fără aplicabilitate, câtă vreme statul, respectiv cooperativa agricolă erau (investiți ca) proprietari.
Textul însuși al Constituției devenea un enunț lipsit de sens, de logică juridică. Astfel, pentru a ne lămuri, să observăm, încă o dată, că sintagma „proprietate de stat,” folosită în cuprinsul articolului 6, este – conform însăși definirii ei – proprietate socialistă (subl ns.) de stat. Dar proprietatea socialistă, potrivit oricărei referințe, din perioada socialistă/comunistă de dinainte de 1990 – manual, dicționar juridic, act normativ, etc., care sunt reflectări ale dogmei comuniste – este proprietatea comună a întregului popor asupra mijloacelor de producție.
De unde rezultă că sintagma „proprietate de stat” ar trebui să fie echivalentă cu formularea aporetică: proprietatea comună a întregului popor asupra mijloacelor de producție (este?!) proprietate de stat. Sau, și mai explicit, ar trebui – în formularea art. 7 – ca mijloacele de producție enumerate ca atare (fabrici, uzine, resurse naturale, etc.) și aflate în proprietatea socialistă comună a întregului popor să se afle, în același timp, în proprietatea statului.
Ceea ce, INCLUSIV din punctul de vedere al dreptului socialist, este cu NEPUTINȚĂ.
Pe de altă parte, dacă statul – nu poporul/cetățenii – a fost proprietarul mijloacelor de producție atunci statul, încălcându-și flagrant propriul statut, cel de „stat socialist,” putea fi doar proprietar privat al mijloacelor de producție deoarece ar fi fost SINGURUL proprietar.
Și la fel stau lucrurile și cu proprietatea cooperatistă.

Capitalul național, după 22 decembrie 1989

Ajungând acum în seara zilei de 22 decembrie 1989, trebuie subliniat următorul aspect: Programul în 10 puncte, conținut în Comunicatul CFSN, cel care a statuat transformările revoluționare, nu sufla nici un cuvânt despre eradicarea proprietății socialiste și înlocuirea ei cu proprietatea publică și privată a statului, ori cu proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice.
Astfel, la punctul 4 din Program, se preciza doar că va avea loc: „Restructurarea întregii economii naţionale, pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice”.
Drept urmare, proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție/capitalului, consființită prin articolele 5, 6 și 7 din Constituția din 1965, republicată în 1986, a continuat să existe și să (își) producă efectele juridice, economice, sociale și politice și după această dată.
În consecință, și la 7 august 1990, la data promulgării, de către ion iliescu, a Legii 15, capitalul național se afla în continuare (potrivit prevederilor constituționale în vigoare la acea dată) în proprietatea comună/socialistă a întregului popor, respectiv a țăranilor cooperatori.
Ca urmare, Legea 15/1990, întrucât conținea prevederi anticonstituționale a fost și rămâne lovită de nulitate absolută, cel puțin în ceea ce privește articolele referitoare la „transferul” capitalului, din proprietatea comună a întregului, popor, în proprietatea publică și privată a statului, ca unic acționar al regiilor autonome și societăților comerciale.
Ceea ce, pe cale de consecință, ne face să constatăm că, prin promulgarea unei legi lovită de nulitate absolută, în speță a Legii 15/1990, întregului popor român i-a fost furat (potrivit prevederilor art. 223 Cod Penal și următoarele, și ele în vigoare la acea dată), de către statul român post comunist/socialist, întregul capital al cărui proprietar el, poporul român, era și la acea dată.
De altfel, deosebit de important este de observat faptul că în Codul Penal aflat în vigoare la 7 august 1990, infracțiunile nu aveau ca obiect „proprietatea de stat,” imposibil de definit – așa cum am văzut – din punct de vedere juridic (și semantic) ca proprietate a statului, ci AVUTUL OBȘTESC.
Furtul NU creează însă drept de proprietate pentru infractor.
Adică, prin furtul comis (de fapt prin cumulul de infracțiuni săvârșite) statul nu a devenit de atunci încoace proprietar al capitalului furat. Și, evident, nici Constituția din 1991, revizuită în 2003, nu a fost în măsură să atribuie hoțului/statului român, în proprietate, capitalul pe care acesta l-a furat în 7 august 1990. Consecința acestei stări de fapt fiind aceea că, după 7 august 1990, statul a înstrăinat, în mod fraudulos/infracțional – de regulă prin donații ilegale făcute, atât către particulari, români sau străini, cât și către alte state, prin fals botezata „privatizare”, în nume și folos propriu – bunuri care nu îi aparțineau și pe care le-a furat de la poporul român.
Mai mult, statul român face și în prezent trafic cu bunurile furate de la poporul român. A se vedea, de exemplu, concesionarea resurselor petroliere și de gaze naturale din Marea Neagră.

Soluționarea statutului capitalului național

Date fiind cele de mai sus, abordarea problemei proprietății asupra capitalului național, așa cum a fost el descris la începutul prezentului text, nu poate fi făcută decât pornind de la prevederile Constituției RSR din 1965, republicată în 1986. Prevederi care au consacrat faptul că întregul popor român, respectiv, după caz, comunitățile locale de țărani cooperatori au fost, în comun, proprietarii DE DREPT al capitalului/bunurilor mijloace de producție acumulate inclusiv până în 1990.
Pe cale de consecință, în pofida furtului comis de către statul român prin promulgarea Legii 15/1990, el, poporul român, este și în prezent, atât proprietarului DE DREPT al capitalului acumulat până în 1990, cât și proprietarul DE DREPT al capitalului acumulat după 1990, prin punerea în lucrare a capitalului rămas nedistrus după privatizări și retrocedări. Statul actual, România, precum și cei cărora – prin „privatizare” și „retrocedare” – statul actual le-a atribuit în mod fraudulos capital, NU sunt proprietarii capitalului național
În atare situație, unica soluție corectă de rezolvare a problemei proprietății asupra capitalului național este denunțarea furtului și a infracțiunilor conexe acestuia, săvârșite de către statul român prin promulgarea Legii 15/1990, demascarea falsei calități de autoproclamat proprietar al capitalului național pe care, fără drept, și-o atribuie statul post decembrist, CONFISCAREA EXTINSĂ A BUNURILOR FURATE ȘI ÎNAPOIEREA LOR PĂGUBAȘILOR, TUTUROR CETĂȚENILOR ROMÂNIEI.
Varianta Cojocaru, în versiunile din 1990, 1992 și 1994, adaptate prezentului, fiind cea mai potrivită metodă care să ducă la îndeplinire transferul în proprietatea privată a fiecărui cetățean român a părții din capital – aflat încă în proprietate socialistă – ce i se cuvine de drept.

Ieșire din, sau rămânere în comunism a româniei?

Ieșirea României din comunism constă deci în rezolvarea CORECTĂ a problemei privind proprietatea asupra capitalului național. Constă adică din scoaterea acestui capital de sub controlul actualilor FALȘI proprietari și transferul lui în proprietatea privată a ADEVĂRAȚILOR proprietari, cetățenii.
Faptul că Republica Socialistă România a comis, ca stat socialist, abuzuri inimaginabile, abateri criminale de la propriile norme autoimpuse, (inclusiv în chestiuni privind dreptul de proprietate), reprezintă un motiv în plus pentru a adopta ACEASTĂ soluție, mai sus prezentată și nu alta.
Dacă în schimb – indiferent de motivație – va fi perpetuat falsul instituționalizat potrivit căruia, în Republica Socialistă România, mijloacele de producție s-au aflat, în proprietatea exclusivă, deci privată a statului, vom conchide că RSR a fost stat capitalist monopolist. Pe cale de consecință, a considera România, în calitate de moștenitor al RSR, ca fiind proprietar legal și legitim, public și privat de capital) va face ca, în resorturile ei fundamentale/esențiale – anume cele de drept, legale și legitime – societatea românească să rămână una comunistă. Iar statul român, România de azi să fie (și să rămână, dacă rezolvarea corectă a problemei capitalului nu se va produce) o țară comunistă!!!

ȘERBAN POPA

(Articol apărut în revista CERTITUDINEA Nr. 29)

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.