România postcomunistă a cunoscut o evoluţia sinuoasă în direcţia democratizării. Dincolo de unghiurile diferite de abordare, se poate observa, totuşi, o evoluţie graduală, deşi ceea ce Andreas Schedler numea „prevenirea colapsului democraţiei” şi „prevenirea eroziunii democratice au survenit târziu în spaţiul românesc.
Din acest punct de vedere, se poate admite că nu există o „paradigmă a tranziţiei” care să ofere un model explicativ coerent şi universal, aplicabil în cazul tuturor ţărilor intrate în cel de-al treilea val al democratizării.
Această realitate este cu atât mai valabilă pentru cazul României, despre al cărei sistem politic se poate susţine, la limită, că a pendulat între cele două „boli” ale tranziţiei, ce se manifestă mai ales în cazul ţărilor lipsite de tradiţie democratică şi în care valorile politice specifice democraţiei se impun, ca atare, cu dificultate. Este vorba, pe de o parte, despre „sindromul pluralismului ineficient” şi, pe de altă parte, despre „sindromul puterii dominante”. Mai vizibilă, poate, la nivelul expresiei instituţionale a politicii de „partid dominant”, cu veleităţi autoritariste, această situaţie nu a ocolit, la începutul anilor ‘90 mai cu seamă, nici spaţiul mediatic, aşa cum fusese acesta configurat imediat după disoluţia sistemului comunist.
În condiţiile în care politicienii startului de tranziţie nu demonstrau că ar intenţiona să urmeze calea pluralismului – fie acesta şi incipient – iar instituţiile media de impact, „oficiale” (câteva cotidiane centrale, dintre care se remarca moştenitorul fostului ziar „Scânteia”, Televiziunea şi Radioul publice) mizau pe un discurs monocolor, crearea condiţiilor pentru diseminarea valorilor ideologiei democratice au fost sensibil întârziate.
Atunci când acestea au apărut, după ciclul electoral din 1996, ele nu au avut suficient timp să se dezvolte, pentru că, urmare a alegerilor din 2000, „eroziunea democratică” şi-a făcut simţită, din nou, prezenţa. Cu toate că următorul ciclu electoral, cel din 2004, a permis crearea unei situaţii care să se înscrie în ceea ce Samuel Huntington numea „testul dublei alternanţe” şi a deschis, astfel, calea spre „organizarea democraţiei”, următoarea etapă a „algoritmului consolidării democratice” – aşa cum a fost acesta propus de Andreas Schedler.
Consider că există, aici, o dublă responsabilitate, cauzată de specificul nedemocratic al relaţiei dintre mass-media şi mediul politic pe parcursul întregii tranziţii româneşti şi observabilă cel puţin din punctul de vedere al faptului că atât decidenţii politici, cât şi cei care orientează politica editorială au „scos” cetăţenii din jocul a cărui miză esenţială este stabilirea agendei publice.
În condiţiile în care, la începutul anilor ’90, în România nu existau premisele evoluţiei rapide spre un regim de tip poliarhic – ceea ce e valabil şi pentru alte state foste comuniste – instituţiile media nou apărute au preluat, pe fondul unei veritabile „explozii” a libertăţii de expresie, rolul de motor al tranziţiei spre democraţie. Chiar dacă, în faza de început a procesului de democratizare – suficient de mult întârziată de noua putere instaurată – controlul mass-media „oficiale” revenea puterii politice, incipientul pluralism mediatic a contribuit decisiv la construcţia unui spaţiu public într-o ţară lipsită de tradiţia dezbaterii democratice autentice. Desigur, faptul că, pe parcursul anilor postcomunişti, au apărut tot mai multe instituţii media nu înseamnă că, automat, cetăţenii au avut acces la surse alternative de informare, lucru ce poate fi constatat şi astăzi, dacă avem în vedere tendinţa de „cartelizare” a presei.
Dar meritul asigurării, cel puţin formale, a unui spaţiu public revine, de netăgăduit, mass-media şi, ulterior, evoluţiei graduale a societăţii civile. Spaţiul public românesc nu a fost însă şi nu a atins nici în prezent standardele dezbaterii democratice, dacă avem în vedere faptul că „o sferă publică funcţionând politic are nevoie nu numai de garanţiile venite din partea instituţiilor statului de drept, ea este legată şi de sprijinul moştenirilor culturale şi al modelelor de socializare, de cultură politică, a unei populaţii deprinse cu libertatea”.
Ce vreau să spun este că majoritatea instituţiilor media din România postcomunistă au angajat, în competiţia pentru dobândirea unui cât mai mare grad de credibilitate în faţa publicului, dincolo de produsele jurnalistice ca atare, şi o asumare explicită a condiţiei obiectivităţii.
Până la momentul în care s-a impus distincţia dintre media de tip „quality” şi media „tabloidizate”, competiţia a evidenţiat existenţa unei largi palete de „etichete” cu care fie jurnaliştii individuali, fie organismele media pe care aceştia le reprezentau se prezentau în spaţiul public: „obiectivitate”, „echidistanţă”, „neutralitate”, „independenţă” sau „imparţialitate”.
Desigur că, pe fond, produsele jurnalistice sunt cele care fac diferenţa între media credibile şi cele necredibile, fie că vorbim de articole în presa scrisă, despre emisiuni radio ori despre talk-show-uri sau programe de ştiri de televiziune. Într-o societate în care, însă, deşi mass-media, cum spuneam, s-au aflat mereu cu un pas înainte pe calea democratizării, contribuind, astfel, la accelerarea procesului, acestea au fost totodată expuse şi alterării politice, ca şi unor derapaje în emiterea mesajelor către public.
Vizibil mai ales în ultimii ani, fenomenul este uşor detectabil în spaţiul public românesc atunci când în dezbatere sunt aduse teme politice orientate fie în funcţie de interesele patronatelor de presă, fie de acela al organizaţiilor şi liderilor politici.
Mass-media optează această substituire apelând la rolul său devenit deja „clasic” şi recunoscut ca atare în orice societate liberală, acela de „a patra putere în stat” şi „câine de pază al democraţiei”, dar acest lucru nu împiedică apariţia exagerărilor. Chiar şi atunci când asemenea derapaje au loc, pretenţia de obiectivitate este invocată fără nici o reţinere.
Chestiunea pe care o vizez aici nu este dacă (sau nu) obiectivitatea reprezintă doar un mit, în măsura în care şi jurnaliştii lucrează cu propria perspectivă asupra lumii, chiar şi atunci când, aplicând algoritmul de manual, produc o ştire, spre exemplu. Ce mă interesează este faptul că, invocând obiectivitatea produselor lor, mass-media se autodefinesc drept o sursă de autoritate, justificând astfel pretenţia de a impune agenda publică în locul unor cetăţeni care sunt menţinuţi în haloul pasivităţii. Avem de-a face, aici, cu o problemă care ţine de modul în care au evoluat funcţional mass-media, din modernitate şi până în prezent.
Există, în acest sens, o raportare tradiţională la mass-media, ce implică expectanţa că acestea vor livra publicului informaţii şi alte produse jurnalistice obiective. Deşi, funcţional, mass-media contemporane au evoluat înspre un statut diferit faţă de cel pe care îl deţineau, să spunem, la începutul secolului trecut, această aşteptare a publicului este încă speculată, fapt ce poate avea implicaţii negative într-o societate precum cea românească, în care ideologia democratică
Şi valorile specifice acesteia încă nu s-au stabilizat.
„Spaţiul public (Agorele) media” din România postcomunistă se relevă astfel încă o dată a fi nu atât un spaţiu al dezbaterii, în care cetăţenii participă în mod conştient la procesul deliberativ, ci o arenă a înfruntărilor politico-mediatice.
O posibilă explicaţie ar putea fi, într-adevăr, aceea că, în România postcomunistă, instituţiile media şi-au asumat un pregnant rol politic, ajungându-se până la punctul în care ele tind să se substituie partidelor politice şi politicienilor.
În acest articol am relatat relaţia dintre ideologia democratică şi mass-media, în contextul spaţiului public din România postcomunistă.
Ipoteza, este aceea că, deşi au o contribuţie fundamentală la edificarea procesului de democratizare, mass-media se află într-o situaţie de luptă, expusă la nivelul spaţiului public, cu organizaţiile politice şi liderii acestora, scopul fiind impunerea unui monopol asupra stabilirii agendei publice. Consecinţa imediată a acestei stări de fapt este că, astfel, cetăţenii sunt excluşi din cadrul deliberativ al problemelor de interes public. Trataţi, dinspre mass-media, ca indicator de măsurare a audienţei sau a tirajului şi dinspre politicieni ca electorat, cetăţenii României postcomuniste au o prezenţă minimală în spaţiul public. De aici decurg atât o participativitate redusă la dezbaterea problemelor de interes general, cât şi existenţa unui control restrâns al societăţii civile asupra decidenţilor politici.
Dacă mass-media utilizează, în acest proces, pretenţia de obiectivitate, de deţinătoare a resurselor ultime cu privire la starea realităţii sociale, politicienii mizează, la rândul lor, pe discursul autorităţii. Pe acest fond, gradul scăzut de participativitate civică se înscrie cu succes pe lista obstacolelor în calea consolidării democratice, contribuind la erodarea încă fragilei democraţii româneşti.
Viorica Nicolescu / UZPR