Prezentăm câteva fragmente din concluzia lucrării de cercetare tradusă în limba română, Novalis ou Eminescu: confluences poétiques et philosophiques (Novalis sau Eminescu: confluențe poetice și filosofice). Această Teză de Masterat a fost susținută pe 7 septembrie 2018 la Universitatea din Nisa Sophia Antipolis, Departamentul Filosofie avându-i drept oponenți pe profesorii: d-na Carole TALON-HUGON și d-ul Jean- Luc GAUTERO.
Novalis sau Eminescu: O educație a rațiunii cu înțelepciunea inimii
„… Prin apropierea de poezie, filosofia își restabilește legătura cu Divinul din care purcede, redevenind astfel disciplina Marelui Început. Îndrăznim să credem că uniunea dintre poezie și filosofie ar putea lua forma unei etici a științei moderne de astăzi. Această știință care atestă existența lui Dumnezeu și care amintește că tot ceea ce ne-nconjoară, pornind de la structurile cele mai mici – precum inima unui proton – până la cele mai mari dimensiuni – multitudinea galaxiilor în spațiu – toate se supun acelorași legi riguroase și neschimbate”.
„… Întunericul luminează focul”
„… Iubirea ne apără de efemerul lumesc”
„… Ca să poți gândi Adevărul trebuie să iubești”
„… Unitatea dintre poezie și filosofie este Dumnezeu”
A fi înseamnă a fi romantic. Iar a fi romantic înseamnă a visa. Iar a visa înseamnă a iubi. Iar lumea este imaginea iubirii noastre. Aceasta este constatarea acestei lucrări de cercetare intitulată: Novalis sau Eminescu: confluențe poetice și filosofice. Eminescu și Novalis sunt gânditorii văzduhului celest. Un văzduh care vede și aude se identifică cu vocea Cuvântului. O voce care vede cu ajutorul cuvântului este locul în care Novalis și Eminescu s-au întâlnit ca să se descopere prin creațiile lor. Alături de Novalis, opera lui Eminescu nu se dorește interpretată, ci doar înțeleasă. Acești doi romantici ne sugerează că lumea este o carte scrisă cu mai multe mâini, iar noi, oamenii suntem cuvintele ei, astfel încât a fi romantic înseamnă mai degrabă un „mod de a fi” decât o „stare de spirit”. A fi romantic înseamnă a înțelege dimensiunea eternă care ne trăiește. A fi romantic înseamnă a descoperi unitatea dintre poezie și filosofie care ne face să vedem Adevărul și Poezia cu ochii inimii.
Romanticul este un poet filosof. Un poet filosof este ființa pentru care a avea doi ochi înseamnă a privi și a iubi în același timp. Această constatare redă condiția creatoare a filosofului și subliniază importanța fundamentală a „sentimentului” în elaborarea gândului. Poetul filosof are o viziune fenomenologică despre lume. Însă, fenomenologia acestuia este o altă formă a simțirii în măsura în care gândul este o parte a corpului uman. Gândul este un „țesut” care simte, vede, visează, vorbește prin amintiri. Poezia este vocea gândului simțirii, a acestui gând care, în opinia romanticilor poate fi numit gândul-trăire. Această fenomenologie a simțirii reiese dintr-o știință nouă pe care Novalis o numește „Magie” și care poate fi interpretată sub forma unei „fenomenologii cosmice”. Iată de ce scrie Novalis: „Omul trăiește în două zone ale corpului. Corpul său este cel mai aproape – ceea ce-l înconjoară poate fi numită a doua zonă a lui – a treia este orașul și provincia sa – și tot așa până la întreg sistemul solar”.
Filosofia lui Novalis și a lui Eminescu este o educație a rațiunii cu înțelepciunea inimii. Această educație a rațiunii rezultă din faptul că poetul își aduce aminte ideile iar filosoful le povestește. Graiul inimii este povestirea. Iar povestirea este amintire. Asocierea dintre gând și amintire apropie gândirea romanticilor de filosofia lui Platon. Datorită acestor doi poeți, filosofia lui Platon este o poezie care gândește. Poezia deschide filosofiei drumul spre eternitatea gândului, asigurând continuitatea cuvântului în timp. Scopul lui Novalis și Eminescu nu este de a revoluționa filosofia, ci mai cu seamă de a-i răscumpăra amintirea acestei uniuni dintre poezie și filosofie. Între poezie și filosofie există o legătură organică prin care universul poate fi revelat gândirii. Iată de ce considerăm că trimiterea în Cosmos a unui poet filosof, ar putea să aducă umanității cunoștințe inestimabile care să ofere o viziune adevărată despre lume și care să ne facă să-nțelegem că planeta Pământ va deveni un Soare din momentul în care oamenii vor trăi în mod romantic: singurul mijloc prin care aceștia își vor recupera chipul de lumină și vor trăi „Vârsta de aur” a lumii. O altă preocupare a gândirii romantice este cea de a prezenta Pământul aidoma unui „soare interior”. Cu alte cuvinte, Pământul nu se află „în” centrul Universului ci este însuși centrul său. Pământul fiind de altfel lumea sensibilă în sânul căreia Universul capătă conștiința de el însuși. A trăi în această lume înseamnă a trăi „în” Adevăr. Astfel, împreună cu Novalis și Eminescu, Lumea Ideilor, cea gândită de Platon, nu este departe. Această lume se conține „în” sensibilitatea cuvântului revelată prin vers și tălmăcită de gândul filosofic. A simți cuvântul înseamnă a-i trăi eternitatea.
Poeții filosofi sunt vizionari. Ei văd ideile înainte de a le gândi și le gândesc înainte de a le vedea. Poezia este pentru romantici o forță, o energie, o putere creatoare care sălășluiește în ființa umană și prin care descoperim infinitul din noi înșine. În schimb, filosofia este o parte componentă a poeziei care face posibilă legătura dintre cer și pământ, cea dintre finit și infinit, dintre conștient și inconștient. Misiunea poetului filosof pe câmpul gândurilor este cea de a ne face să-nțelegem că nu există frontieră între lumea vizibilă și cea invizibilă în măsura în care gândim cu inima. Iar a gândi cu inima înseamnă a vedea libertatea, adică a iubi cu sentimentele unei lumi trecute sau viitoare. Căci, dragostea îl face pe om liber și nu un libertin. Iar romanticii noștri încearcă să ne convingă că dragostea este renașterea sufletului și că prin ea omul se naște din nou.
Dacă pentru Platon dragostea este Dumnezeu și Demon în același timp, iar pentru Plotin o “stare a sufletului”, atunci pentru Novalis și Eminescu dragostea este “trezire”. E vorba aici de trezirea din efemer întru eternitatea care se perindă în amintirea unui Miracol. Această trezire permite sufletului ieșirea din corp și contemplarea acestuia cu alte priviri. A trezi sufletul înseamnă a trăi prin alții, iar a trăi prin alții înseamnă a fi etern. Trezirea sufletului fiind de altfel și uniunea dintre poezie și filosofie, deoarece a gândi înseamnă a crea, iar a crea înseamnă a scrie. Creativitatea gândului este eternitate. Un gând creator est purtător de ecouri care vor fi auzite și de timpurile viitoare. A trăi înseamnă a construi cărări de gânduri spre Creație. Acest fapt este posibil din momentul în care înțelegem că aerul este un organ al omului fără de care sufletul și corpul n-ar deveni Unul. Prin dialogul dintre Novalis și Eminescu acest “organ ascuns” despre care ne vorbește Schelling își recapătă sensul. Organul ascuns al ființei umane este aerul. A gândi cu inima înseamnă a romantiza aerul. A romantiza aerul înseamnă a rămâne etern.
Împreună cu Novalis și Eminescu putem concepe un nou raport dintre suflet și corp prin intermediul conceptului de „amestec”. Există un amestec dintre efemer și etern ce palpită în jurul nostru și care se prezintă sub formă de corp și suflet. Eternitatea aparține sufletului, efemerul corpului, însă concilierea dintre aceste două părți redă Absolutul. În acest sens, gândirea romantică se detașează de concepția dualistă de tip cartezian, pentru a ne spune că omul se naște corp pentru a deveni suflet. Corpul este devenirea sufletului și forma acestuia. Forma sufletului este privire, iar pentru ca acesta să privească are nevoie de un corp. Corpul dăruiește sufletului o formă sferică prin care să se apropie de Sufletul Lumii, realizându-se astfel întâlnirea perpetuă dintre sfere.
Unitatea dintre suflet și corp este unitatea dintre poezie și filosofie. Prin intermediul gândirii romantice înţelegem, dialogul” dintre corp și suflet, în măsura în care corpul întreabă iar sufletul răspunde. Sufletul este cerul corpului, iar corpul este pământul sufletului. A avea un corp înseamnă a duce un cer în sine, căci corpul sufletului este numele cu care venim în această lume. În limba română acest fapt se explică prin intermediul verbului, a cere”., Eu cer” înseamnă totodată „eu sunt un cer”. În acest sens, corpul este un cer care se vede cu ochii aproapelui nostru. O astfel de analiză terminologică subliniază capacitatea creatoare pe care autorii o trezesc în sufletul celor care constată că lumea Ideilor este „ascunsă” în cuvânt.
Novalis și Eminescu sunt filosofi artiști în măsura în care lumea este o scenă al cărei spectator este Cerul care ne privește neîncetat. În acest fel, Dumnezeu este unitatea dintre gând și sentiment prin care omul trăiește clipa eternului. Apartenența umanului la natura eternă rezultă din scrierea divină pe care se sprijină lumea. Cuvântul „om” și „univers” se conțin în aceeași călimară în care Dumnezeu își păstrează cerneala. Cerneala lui Dumnezeu este Lumina și lumină totodată. Hârtia pe care Atotțiitorul își scrie opera divină este inima. În gândirea romantică, trăirea este povestirea operei divine prin sine însuși, pe când a trăi eternitatea înseamnă a o povesti prin alții. Vocea este parfumul scrisului divin care se întinde în imensitatea universului prin intermediul gândului. Vocea omului este corpul, această emanație a eternității a cărei sursă este inima. Adevărul. Dragostea. Scrisul este urma luminii la umbra căreia lumea a luat naștere. Or, Artistul care a creat lumea nu și-a scris opera pe întuneric, așa precum niciun poet nu creează în absența luminii. Concilierea dintre poezie și filosofie este întâlnirea dintre Lumina Lumii și cea a sufletului. Lumina sufletului este Iubirea.
A iubi înseamnă a avea conștiința de a fi armonia dintre sine și lume. Prin gândirea novalisiană ne îndepărtăm de limitele rațiunii kantiene pentru a susține că omul este însuși lucrul în sine, o lumea a Ideilor, și că reîntoarcerea în sine înseamnă a contempla Idei. Prin gândirea holografică eminesciană înțelegem ce vrea să ne spună Novalis atunci când scrie: „Nu există nicio limită care să nu fie depășită”. Datorită dialogului dintre Novalis și Eminescu percepem că ființa umană este în fond lumină în măsura în care cunoașterea este amintirea de sine însuși. În această ordine de idei devine evidentă apropierea dintre romantici și gândirea platoniciană. Prin Novalis și Eminescu, Platon este unul din cei mai mari romantici ai lumii. Iată de ce considerăm important studiul gândirii romantice întru cunoașterea filosofiei în general.
Novalis și Eminescu ne sugerează că filosofia nu este doar o „căutare” a Lumii Ideilor, ci mai cu seamă „trăirea” ei. În gândirea romantică această Lume a Ideilor este trecutul cu aspectele sale primordiale: Copilăria și Marea Dragoste. Lumea Ideilor se află în noi înșine și se face văzută prin intermediul amintirii. A accede la Lumea Ideilor înseamnă a-ți aduce aminte. În acest context, peștera despre care amintește Platon în cartea a VII-a din Republica nu este mit și nici alegorie, ci mai degrabă o realitate mascată. Lumea este o mare peșteră a aparențelor, iar a înțelege acest adevăr înseamnă a iubi. Iubirea este lumina care înlocuiește aparența prin esență și ne face să-nțelegem că-n absența Luminii, întunericul luminează focul și nu invers. Fără Dumnezeu omul este foc și nu lumină. Devenirea ființei este lumină. Suntem în lume ca să devenim lumini. Novalis și Eminescu sunt poeții Luminii și ai Iubirii. Scopul vieții, conform filosofiei romantice este cel de a transforma iubirea în pavăză care să ne apere de efemerul lumesc.
Ca să poți gândi Adevărul trebuie să iubești. Acesta este „imperativul categoric” prin care autorii anunță că omul, prin firea lui, est romantic. Deci, a trăi înseamnă a realiza concilierea dintre gândirea umană și cea divină, adică a trăi unitatea dintre poezie și filosofie care este Dumnezeu. Prin apropierea de poezie, filosofia își restabilește legătura cu Divinul din care purcede, redevenind astfel disciplina Marelui Început. Îndrăznim să credem că uniunea dintre poezie și filosofie ar putea lua forma unei etici a științei moderne de astăzi. Această știință care atestă existența lui Dumnezeu și care amintește că tot ceea ce ne-nconjoară, pornind de la structurile cele mai mici – precum inima unui proton – până la cele mai mari dimensiuni – multitudinea galaxiilor în spațiu – toate se supun acelorași legi riguroase și neschimbate. Or, prezentul în care ne situăm este în căutarea unei etici poetice și filosofice prin intermediul căreia umanitatea să trăiască sub steaua Iubirii, astfel încât realitatea lumii să fie însăși Armonia dintre popoare.
Datorită acestui dialog poetic și filosofic dintre Eminescu și Novalis, discursul filosofic este mai mult decât o ființă vie, după cum ne sugerează Platon în dialogul Fedru. Prin prezența romanticilor pe câmpul gândirii filosofice, discursul ia chipul unei muze care gândește lumea cu „ghemul” povestirilor pe brațe și care ne amintește că poetul nu-și arde poemele atunci când întâlnește Filosofia.
Crina POPESCU
O amintire din viitor
Cu dedicație lui Novalis și Eminescu
Nu se aude nimic. Niciun strop de cuvânt. Nicio frământare de vânt care să mă descopere, pe mine, cel adevărat. Nimic din ce ne-nconjoară nu este al nostru. Cât de trecătoare sunt toate… și numai gândul cel de A FI rămâne neschimbător. Pot spune astăzi că sunt un Gând Viu cu picioare, cu ochi, cu buze ce înaintează necontenit spre el însuși. Iar devenirea gândului este cuvânt. Iar cuvântul este emoție. Iar emoția este viață. Iar viața este muzică. Iar muzica este Eternitate. Iar Eternitatea sunt Eu și cu Tine. Tu și cu mine. Eternitatea s-u-n-t-e-m n-o–i?
Da, sunt un Gând Viu. Un Gând Viu ce poate fi înțeles doar de cel care se înțelege iubind, și este văzut de cel care se vede visând.
Câte ploi m-au udat, câți sori m-au încălzit, câte toamne m-au învins, și totuși copilul care sunt, nu m-a uitat. El încă mai caută să mă trăiască cu orice an care vine, dar care nu trece. Am învățat să opresc timpul visând.
Visez ca să fiu.
Sunt pentru că iubesc.
Iubesc pentru că visez.
Aceasta este formula tainică a fericirii cu care învăț să rămân copilul ce-și trăiește timpul în afara lui. Acel copil care aleargă prin lanul de grâu al viselor și se joacă de-a v-ați ascunselea cu realitatea:
Într-un cântec.
Într-o șoaptă.
Într-o cădere în vis.
Ce dor îmi este să fiu.
Sunt un cântec care nu a fost încă scris.
Un cuvânt care nu a fost gândit.
O carte ce nu a fost deschisă.
O melodie care n-a fost ascultată până la capăt.
Un răsărit de stea care nu a fost privit.
Un drum care nu a fost descoperit.
Încă nu.
Ah, da, drumurile! Pentru ele am venit în această lume, ca să mă găsesc fără să mă caut. Să mă caut fără să mă găsesc. Dar cât de enigmatic e drumul care duce spre noi înșine. Acel drum a cărui poartă e-n inima noastră, iar cheia e-n zâmbetul celor care ne iubesc. Pe zi ce trece, simt cum viața ia forma unei melodii care se cântă și se scrie în același timp.
Orice cântec este o descoperire de mine însumi prin alții. Mă văd zâmbind cu alte chipuri. Mă aud șoptind cu alte voci. Simt că trăiesc cu alte inimi. Respir cu alți plămâni. Ating iarba cu alte picioare și beau de la izvoare cu alte mâini: Hm… au început să mă trăiască poeziile pe care le scriu.
Și totuși drumurile! Aceste cosițe împletite de mama stau rezemate pe umeri. A înflorit la ureche trandafirul din grădina tatălui meu.
Ce povară ușoară e viața când o vezi cu ochii care te iubesc!
Ce lume sfântă e muzica în care poți să trăiești și după ce ai murit!
Sunt un Gând Viu.
Iar gândul este Viață.
Iar Viața – Dragoste.
Iar Dragostea – Vis.
Iar Visul o amintire din viitor.
Sunt o amintire din viitor care privește.
Crina POPESCU / UZPR