◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Nostalgia în patetismul  poetei ce nu e ca oricare

Citeam cu mulți ani în urmă o cronică a regretatului Radu Țeposu în care spune că nu are încredere în poezia feminină, dar, iată, că istoria literară infirmă această afirmație prin apariția plachetei de versuri “Nu-s o fată ca oricare “de Camelia Florescu, volum apărut la Editura  Smart Publishing, București, 2019,  prefațată de Alex.Ștefănescu  și o apreciere a lui Lucian Avramescu pe ultima copertă.

Volumul  structurat în cinci cicluri:”Anotimpuri“, “Rădăcini “, “Zona confuză a dragostei “, “Serpentine “ și  “Nelocuită “  urmărește, etapizat ideile pe care dorește autoarea să le transmită cititorilor.
Sensibilitatea si candoarea din poeziile acestui volum se transformă în patetism și energie vitalistă, iar sugestivitatea versului în rostire amplu oraculară. O revelație retorică a scos din matca sa firească acest lirism de jubilație reținută și l-a împins spre patosul vizionar și ardent transfiguratoare. „Nu-s o fată ca oricare” este o afirmație ce plutește ca o himeră peste poezia Cameliei Florescu, exaltându-i cadențele și agitându-i, până la febră, sensibilitatea. Poemele sunt organizate acum pe principii vizionare și tind să devină echivalențe lirice ale stihiilor și ale zbuciumului eului în fața acestora. O disciplină a motivelor e în curs de a fi câștigată iar exercițiul de transfigurare, polifonic, se aplică elementarității. Metafora colosală și retorica sublimului sunt armele grele ale acestei poetici, dar adeseori de sub exultanța dionisiacă se întrevede pompa care menține, constant, debitul și ritmul entuziasmului. Compozițiile au structura liturgică și, în latura retoricii, par niște ceremonii patetice ale invocării. Un dopaj exaltant ține în viață suflul imagistic și extazul creator:”Zână primăvară, fată despletită/Șanțuri, râpe pline de galben podbal!/ Te vestesc mireasă, tainică ispită/Pentru balul vieții neconvențional! “(Zână primăvară, fată despletită ).Am dat exemplu acest catren din prima poezie cu care se deschide cartea  pentru a înțelege redescoperirea sentimentelor primăvăratice ale acestei poete. Coerența poemelor provine mai degrabă din uniformitatea atitudinii exaltate și a retoricii grandioase, dintr-o viziune a lumii și ea ține mai curând de ritmul poetic decât de semnificația lirică. Având întotdeauna un ax ideatic, rotirea galopantă a imaginației își rupe cordonul de legătură cu el și abia mâna poetei mai poate readuce poemul la o iradiație imagistică de tip stelar. Sub devălmășia fastuoasă a versificației se întrevede, în fond, aceeași confesiune, încărcată însă acum cu bucuria venirii primăverii: “Și focul din sobă se stinge șăgalnic/ Țăranii moșesc iezii-n iesle sfătoși/ Pocnește tot sângele-n vene năvalnic/ Și-n fundul grădinii se bat doi cocoși. “( Aprilie).

Stările lirice s-au dogmatizat, iar jubilația vag solară s-a transformat într-o disciplină imnică, mai degrabă rezultat al râvnei și al vocației. Rupte între tentația expresionistă a imaginii tulburi și tulburătoare si cea a lirismului conceptual, poemele  realizează o sinteză între avalanșa de imagini și paranteză filozofică, excelând într-o sensibilitate imensa. Un lirism, în fond, baroc, trăind din exaltarea până la colosal a sensibilității și dintr-o frenezie retorică, plină de dorinți și pur extensiv, poezia Cameliei Florescu,  atinge fluența incantatorie, realizând ceea ce râvnește: o sintaxa a sublimului: “Ca-n noaptea –aceea, știu că niciodată/ Nu voi mai tremura sub alte bolți/ Nici Dunărea cea blândă și curate/ Nu ne va ispiti la fel pe toți/ Așa cum ai deschis cândva iubirea/ Și ai ascuns-o apoi într-un sertar/Azi lasă-mă să mai respir lumina/ Unui păcat de care n-ai habar.“( O noapte pe Dunăre).

Poezia lui Camelia Florescu este de esență romantică specifică romantismului permanent. O integrez forțelor elementare, ale germinației și ale câmpiei, interpretată în felul unei străvechi Magna Mater, în al cărei expresionism răzbate ceva din grandoarea romantică  a civilizațiilor care vin până azi cu experiența lor perenă. Poezia vine din câmpia olteniei, însorită, dar stilizată și chiar atunci când exprimă suferința:” Am trăit, copile, unori nevoi!/ Să-i privim amarul ca-ntr-un ochi străin/ Am fost viața-ntreagă, poate, fiii ploii/ Dar n-am dat o palmă niciunui creștin.“( Nu tot se aruncă).

Poezia Cameliei Florescu aduce o resurecție a lirismului, limpezind cerul unei literaturi majore .

                                                                                            Al.Florin Țene  / UZPR

 
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *