Scena clocotește de roșu purpuriu. Un tron imperial domină spațiul, îl bănuiești a fi însemnul puterii, dar și al torturii, pentru că tortura nu poate izvorî decât din raporturi inegale de forță. Colivii acoperite cu materiale roșii, împrăștiate peste tot ascund păpuși stricate. Camera de filmat , ecranul, sunt membre rupte ale unui Big Brother atent privitor și cronicar .
Marie(Catrinel Dumitrescu) intră pe scenă și ne privește cu condescendență, superioritate, afișând o înțelegere astrală . Ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla. E de ajuns să-i auzi zgomotul tocurilor, să îi captezi privirea înghețată , să îi auzi vocea seacă și realizezi că ea este doar un cronicar fidel al unui soi de odisee interioare. Intrarea în scenă a Profesorului (Gabriel Răuță) se face în acordurile celebrei Nessum dorma. Întreaga coloană sonoră aleasă de regizorul Felix Alexa, trecând de la Puccini la Mozart este doar aparent în contradicție cu povestea de pe scenă. Suntem în lumea absurdului, deci, de ce așteptăm consonanțe și congruențe? De ce nu am ucide fredonând aria lui Figaro? Eleva( Cristina Juncu), adorabilă cu codițele ei împletite regulamentar și cu bretonul tăiat perfect se depărtează de tiparul Lolitei lui Nabokov. Nu i-am simțit deloc șiretenia, nicio umbră provocatoare sub masca inocenței, ci mai degrabă o infatuare infantilă, o instabilitate supărătoare. De la puștoaica un pic arogantă, jucăușă în finalul piesei este anihilată complet fizic și psihic, Eleva moare înainte de a fi ucisă.
Deși pe scenă sunt trei personaje, nu le regăsim în „triadă nevrotică”: victimă, călău, salvator, chiar dacă între cele trei personaje s-a creat o oarecare dependență. Eleva este Victima, dar Marie doar mimează rolul Salvatorului. Profesorul este Călăul, dar și un tip de homo demens care își ascunde intențiile și comportamentul agresiv, simte vulnerabilitățile victimei, le speculează, căută stimuli care să îi genereze stări de bine.
În volumul „Lecția, o meditație cu șapte teme“ de Octavian Saiu, publicat la Editura Nemira, autorul afirma: „De atunci, de la premiera din 1951 și până astăzi, Lecţia rămâne o veritabilă lecţie de teatru cu şapte teme mereu contemporane: violenţă, sexualitate, politică, magie, manipulare, pedagogie și… teatralitate”. Care dintre aceste teme răzbate pregnant în montarea lui Felix Alexa? Aș putea alege din cele șapte violența și sexualitatea. Mi-aș permite să adaug boala, demența unei lumi care se dezintegrează mai mult decât să se integreze și frica ce alimentează constant nebunia. Psihologii spun că: „Înlăuntrul oricărei ființe umane se dă un război între bine și rău, război care nu poate fi câștigat niciodată.”. Lumea noastră pare a fi pierdut rațiunea Binelui, convertind Răul în Bine, pervertind mecanisme și legi vechi ale Firii.Până și Cuvintele încărcate de sens „cad îngreunate de înţelesul lor, cuvinte care sfârşesc întotdeauna prin a pieri, prăbuşindu-se…”
LECȚIA nu s-a sfârșit și nimeni nu știe când și cum se va sfârși. Îi simțim „marele simptom”, vorbim de„marea resetare”, piedem din ce în ce”marile speranțe”. Rămâne lumea noastră mică, un cerc strâmt, o colivie absurdă în care chiar dacă ușița rămâne deschisă, zborul parcă a murit.
Alina Maer, UZPR Filiala Prahova
LECȚIA de Eugène Ionesco
Traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi
Regia, ilustrația muzicală și light-design-ul: Felix Alexa
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Distribuția:
Profesorul – Gabriel Răuță
Eleva – Cristina Juncu
Menajera – Catrinel Dumitrescu