◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Școala cu un singur elev

…E doar el în toată şcoala. Iese în recreaţie şi se joacă în curtea pustie de unul singur. Cu un picior trimite mingea în poartă, apoi aleargă repede s-o prindă.
Se joacă şi de-a ascunselea: se dă după colţul şcolii, dar în curând, văzând că nu-l caută nimeni, iese şi se agaţă cu o mână de bara de pe terenul sportiv şi se leagănă de ea până sună de intrare la lecţii.
Ieri venise la şcoală cu o pisică în geantă, iar învăţătorul nu l-a certat.
„Dacă n-ai să faci nicio şotie, ca să ai ce-ţi aminti când nu vei mai fi şcolar, am să te las repetent”, l-a ameninţat acesta.
Ceilalţi copii au plecat cu părinţii peste hotare, s-au mutat în alte localităţi, au refuzat să se nască, nimeni nu mai ştie exact de ce această instituţie de învăţământ, care altădată semăna cu un stup de albine, a rămas doar cu un elev, cu unul singur.
Învăţătorul vine de departe, hăt din altă localitate, numai pentru el.
Cel mai greu i-a fost nu să-l deprindă scrisul şi cititul, ci să-l facă să afle ce este bine şi ce este rău.
L-a învăţat şi matematică superioară: pătratul bucuriei e direct proporţional cu intensitatea aşteptării.
A pregătit cu el o serbare, cu poezii şi cântece, de Ziua Ministerului, dar tocmai atunci învăţătorul s-a îmbolnăvit, iar copilul a fost nevoit să-şi spună sieşi cu glas tare poezii, să danseze, să cânte cântece, tot el să-şi aplaude şi să strige de câteva ori, ca să-l audă nişte ciori de afară, „Bravo!”.
Apoi a doua zi elevul a plecat cu toată şcoala în excursie: la un salcâm din spatele şcolii, care avea câteva păstăi uscate, ce sunau în vânt ca nişte clopoţei de lemn.
Când învăţătorul întârzie la lecţii, copilul nu se supără: se uită în orar, deschide manualul şi caietul şi se întreabă pe rol de învăţător şi îşi răspunde pe rol de şcolar:
– Cât fac 2 x 5?
– Cât fac şi 5 x 2!, răspunde dânsul ca un învăţăcel sârguincios.
În şcoala cu un singur elev, atunci când elevul vrea să o şteargă de la lecţii înainte de pauză, manualele îl trag de mânecă înapoi în bancă şi-l pun să le citească şi să le conspecteze.
Părinţii lui, care lucrează undeva în Occident ori în Orient, nu ştiu nici ei unde, l-au crescut cu telefonul: „Vezi să asculţi, să înveţi, să fii cuminte”.
Au plecat când avea câteva luni, acum, dacă i-ar vedea, nu i-ar mai recunoaşte.
Ei îi trimit lunar dragostea prin procură.
Învăţătorul e bătrân şi bolnav şi vine la şcoala cu un singur elev ca să fie cu el, ca să nu se simtă orfan şi de părinţi, dar şi de învăţător.
Asta l-ar durea cel mai mult.
„Cât ministerul şi cei de sus au grijă de învăţământ, suntem o naţiune salvată”, îşi zice bătrânul dascăl de fiecare dată când intră în şcoala mare care are, mai are un elev, semn că ţara e cu viitor, semn că nimic nu este pierdut de tot, semn că mai suntem veşnici pe această palmă de pământ pe care nu mai poţi călca pe mulţimea de morminte ale străbunilor ce s-au tot perindat pe ea de la facerea lumii încoace.

13 februarie 2014

 

Nicolae DABIJA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *