Poeții de geniu transced timpul și moda stilurilor sau genurilor literare. Un poet autentic inspirat de muze și care „vorbește cu zeii” schimbă cu totul mesajul liric perceput de epoca sa și face din vers o „lance” stilistică, peste timp, spre absolut și peren. De aceea, de cele mai multe ori, marea masă a contemporanilor nu înțeleg mesajul liric transmis de poet și nici noile expresii sau figuri de stil înnoitoare, care transced prozodia și gramatica epocii. Constantin Noica, care a scris cu acribie o frumoasă introducere despre Eminescu la începutul anilor `80, îl considera pe poet „omul deplin al culturii române”. Din vremea școlii generale și apoi la liceu am fost contrariat de versul lui Mihai Eminescu „Cobori în jos, luceafăr blând” din poemul „Luceafărul”, pe care cu toții l-am învățat pentru admiterea la liceu în treapta a doua sau pentru Bacalaureat. Întotdeauna profesorii de limba română abordau versul cu o ironie fină, zâmbind cu subînțelesuri despre greșeala genialului poet național. Ca să nu mai vorbim despre criticii literari de duzină, care și-au făcut din „pleonasmul” lui Eminescu un laitmotiv de a lovi în poetul transformat de „patapievicii” epocii post-decembriste în „cadavru din debara”. Acest vers a fost pretextul „criticilor mei” de a se lustrui pe ei, de a hipoerboliza demitizarea celui mai iubit și genial poet român. Trebuie să recunosc că și eu, împreună cu generația mea lirică, am comentat, în cenacluri și șuete de cafenea, „greșeala” lui Mihai Eminescu de a „coborî în jos” Luceafărul îndrăgostit de tânăra domniță Cătălina. Cum să scrie cel mai mare poet român „cobori în jos” afirmam cu toții, încurajați de câte un critic literar sponsorizat și cu mai multe lecturi din materialismul științific și dialectic decât din poeziile universale. În general, la prima căutare în biblioteci sau pe google afli că celebrul vers este un pleonasm, o greșeală a poetului sau o licență poetică folosită pentru muzicalitatea versului. Singurul critic autentic, Alex Ștefănescu, acum mai mulți ani, a încercat să dea o interpretare corectă a versului eminescian folosind și cercetarea manuscriselor de la Academia Română. Criticul literar propune o nouă viziune asupra versului, considerînd că a fost intenționată licența poetică, nu ca un pleonasm, ci ca o formă de prozodie pentru accentuarea impactului imagistic și simbolic a mesajului de dragoste dintre Luceafăr și Cătălina. „Cobori în jos luceafăr blând, alunecând pe-o rază…” Nu se poate să „cobori” altfel decât în jos. Ceea ce înseamnă că precizarea „în jos” este inutilă. Iată, exclamă ei, cu o satisfacţie secretă, chiar şi Eminescu greşea. De fapt, nu greşea. Numai dacă îl citim noi greşit putem avea impresia că am găsit o eroare în poemul Luceafărul. Nu este vorba de o simplă rugăminte, „cobori, vino la mine”, ci de o rugăminte ritualizată, de o incantaţie, repetată, de altfel, pe parcursul poemului. „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!” „Cobori luceafăr blând” ar fi fost mai concis, dar verbul la imperativ, de numai două silabe, n-ar fi avut timp să reverbereze în conştiinţa cititorului. Poetul prelungeşte de fapt verbul scriind „cobori în jos”, îl adaptează la ritmul unei ceremonii a implorării (…) există şi o dovadă materială că Eminescu a folosit deliberat, şi nu din neglijenţă formula „cobori în jos”. Într-unul din manuscrisele poemului Luceafărul scrie clar, cu cerneală neagră, „Cobori din cer luceafăr blând”. Poetul a tăiat, cu creionul, „din cer” şi a scris deasupra, tot cu creionul, „în jos”. Modificarea a făcut-o, în mod evident, la o recitire a poemului, când nu mai avea la îndemână tocul cu cerneală, ci un creion”. Alex Ștefănescu are dreptatea lui în interpretarea capodoperei literare. Mîcar s-a înțeles că nu este o greșeală de logică.
L-aș completa, totuși, pe Alex Ștefănescu, cu o prelungire sau o succintă adnotare la interpretarea sa și aș spune că Mihai Eminescu în acest vers a realizat o transcendență spirituală, înnoind limba română printr-un vers original și translucid, care trece și demantelează limba dincolo de pleonasm, într-o licență poetică foarte modernă. Mihai Eminescu nu a ales întâmplător versul „cobori în jos”, care nu are în strofă calități ce țin de prozodie, ci profunde esențe filosofice și, mai ales, spirituale. Motivul ”demonului” este romantic și a fost plenar pus în opera lirică de poetul rus Lermontov, în celebrul poem „Demonul”, publicat în 1841. „Demonul” lui Lermontov este un apel la originalitatea sa artistică. Este un exemplu pitoresc de romantism, opera este bazată pe antiteze. Eroii sunt în mod constant opuși unul altuia: acestea sunt imagini Demon și Dumnezeu (pământ și cer), Demon și Angel (moartea și viața), Tamara și Demon (realitate și ideal). Iubirea dintre Demon și Tamara se aseamnănă cu cea dintre Hyperion și Cătălina. Este relevată o dragostea dintre geniu și ființa comună într-o sinteză și sinergie a unirii dintre divin și pământesc. Mihai Eminescu a continuat ideea lui Lermontov, accentuând legătura teandrică dintre divin și uman. Această simbioză dintre transcendent și imanent este dragostea sinergică dintre om și zeu ce stă la fundamentul licenței lirice ”cobori în jos, luceafăr blând”. Poetul realizează în acest vers o simbioză aproape euharistică dintre elementul uman și cel divin. Din perspectivă teandrică „cobori în jos” este de fapt o înălțare și o chemare a omului spre superior și îndumnezeire prin iubire. Mihai Eminescu schimbă sensul limbii în cel mai modern mod stilistic cu putință. „Cobori în jos, luceafăr blând” se citește în interpretarea înălțării elementului inferior în cel superior. Cel care coboară, elementul superior, de fapt înalță, „alunecând pe o rază” prin uniunea umano-divină, pe cel însetat de veșnicie.
„Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!
Luceafărul este o capodoperă, care în varianta agreată de Titu Maiorescu, în ediția princeps, are 94 de strofe, iar în varianta lui Perpessicius este de 98 de strofe, deși cercetătorul Petru Creția care a studiat manuscrisele poetului a descoperit încă 48 de strofe. Deci poemul „Luceafărul” în varianta extinsă are 148 de strofe. Ceea ce dovedește puterea de muncă și de creație a autorului, precum și interesul arătat față de această operă lirică de excepție. Eminescu lucrând asiduu pe această variantă lirică extinsă a „Luceafărului” a păstrat versul atacat de critică, ca pleonasm – „cobori în jos”. Poezia „Luceafarul” se centrează pe cuplu de îndrăgostiți alcătuit dintr-o ființă genială, titanică trăitoare lângă Dumnezeu si una pământeană, telurică. Incantația Cătălinei este o sinergie teandrică, în care divinul pogoară ca să înalțe omenescul în imortalitate.
Conflictul dintre peren și temporar este sine-qua-non o istorie a religiei umanității. Numai coborârea pe crucea umanității poate înălța umanitatea după Chipul lui Dumnezeu. Mihai Eminescu se explică estetic și ideatic în „Luceafărul” prin perspectiva dialectă umano – divină, care devine doar prin iubire o sinergie teandrică, identică cu concepția creștină a lumii. ”Cobori în jos” este incantația omului comun, care vrea să se înalțe prin chemarea divinului cu care dorește contopirea prin iubire. La chemarea Cătălinei „cobori în jos”, Luceafărul o înalță prin iubire pe tânăra prințesă, la stadiul superior, într-o tainică epicleză. A scrie Mihai Eminescu la 1883 „cobori în sus Luceafăr blând” ar fi fost la vremea respectivă prea mult și de neînțeles pentru contemporani, fiind o licență stilistică în manieră avangardistă sau chiar post-modernă, pe care nimeni la vremea aceea post-romantică și de început de simbolism nu ar fi înțeles-o. Eminescu, prin acest vers, a surprins genial esența „coborârii prin înălțare”. Poetul a fost un vizionar și un profet, dincolo de timpul său limitat, în care a trăit. În esența filosofiei eminesciene cel care coboară se înalță. Geniul în perspectiva eminesciană este o simbioză umano-divină, ceea ce exprimă tendința creatoare a poeților de calibru, a celor care „vorbesc cu zeii”. Luceafărul este Eminescu, pentru care coborârea este o înălțare, prin iubire, la starea de teandrie.
Ionuț Țene / UZPR