Ioan Vasiu: Știu că încă din tinerețe ați părăsit meleagurile natale, vrâncene. De ce v-ați stabilit în Botoșani?
Georgică Manole: Am 47 de ani de când calc acest tărâm binecuvântat al Botoşaniului, unul care musteşte a cultură înaltă. Şi asta fără intermitenţe. Niciodată nu m-am gândit ca într-o eventuală raportare la cele două toposuri, Vrancea s-o trec într-o cronică a anilor risipiţi, aşa cum nici Botoşaniul n-a fost privit de mine ca un pământ al făgăduinţei. Aşa a fost să fie. O repartiţie ministerială la nivelul anului 1975 m-a extras din Popeştii Vrancei şi m-a direcţionat către Hăneştii Botoşaniului. Deci n-a fost un impuls psihologic sau de altă natură de a pleca din Vrancea, şi nici vreo dorinţă ascunsă de a rupe cordonul ombilical ce mă lega de familia mea vrânceană. Sunt mândru de Vrancea care nu m-a uitat şi mi-a acordat un loc în două dicţionare literare, cel coordonat de Culiţă Ioan Uşurelu şi cel îngrijit de Petre Abeaboeru. Mă mândresc şi cu Botoşani în a cărui activitate culturală am fost înglobat fără obiecţiuni. Şi aici am primit un loc în dicţionarul Silviei Lazarovici, sau în unele antologii.
I.V.: Câți ani ați fost profesor și unde?
G.M.: Am intrat în sistemul de învăţământ în 1975 ca profesor de matematică, imediat ce am terminat facultatea. Ţinând cont că predau şi anul acesta, un simplu calcul ne spune că fac 47 de ani de învăţământ. Şi asta la o singură şcoală, cea din comuna Hăneşti (Botoşani), unde am fost şi director timp de 33 de ani. Nimic nu m-a deranjat în aceşti 47 de ani ca starea de autocenzură pe care a trebuit să mi-o impun cu privire la unele aspecte mai intime. Ca profesor nu poţi ieşi în lume îmbrăcat oricum, nu poţi face orice gest şi oriunde, nu poţi să-ţi scormoneşti trecutul cum vrei tu, nu poţi fi boem deşi ai avea momente când vrei s-o faci, pe Facebook nu poţi posta orice. Uite, eu sunt de acord cu un anumit limbaj în poezie, unul care supără pudibonzii, uneori am fost tentat să-l folosesc şi eu (îmi mai permit în epigrame!), dar fiindcă mă citesc şi elevii mei, vă întreb – o pot face?
I.V.: Sunteți în egală măsură scriitor și publicist / jurnalist. Când și unde ați debutat?
G.M.: La anii pe care îi am acum, sunt tot mai convins că există o vârstă a scrisului şi un scris al fiecărei vârste şi, de aici, tot atâtea debuturi. În şcoala generală am parcurs cu maximă seriozitate vârsta compunerilor. Ele constituiau interminabilele teme pe care distinsa profesoară de limba şi literatura română, Maria Georgescu, fie-i ţărâna uşoară, ni le impunea. Îmi plăcea să mă implic în actul de creaţie a compunerilor, însă acum îmi dau seama că nu treceam dincolo de universul vizibil, cât despre penetrarea infinitului mare (cosmic) sau celui mic (cuantic), nici pomeneală.
Îmi amintesc o întâmplare. Eram prin clasa a VI-a şi profesoara pomenită mai sus ne-a recomandat să alcătuim o compunere cu titlul „O călătorie cu trenul”. Ajuns acasă aveam să constat că eu nu mersesem niciodată cu trenul. Tatăl meu, sesizând impasul în care mă aflam, m-a îmbrăcat frumos şi am pornit împreună, trei kilometri pe jos, la gara din Gugeşti. N-am stat mult că a şi apărut trenul. Cred că tata ştia ora la care va veni. M-a aşezat pe o banchetă la fereastră, mi-a pus în mână un caiet şi un creion (pe atunci nu erau pixuri!) şi mi-a zis: „Priveşte pe geam şi scrie tot ce vezi!”. Am coborât la Focşani, am mâncat o chiflă caldă, am băut un pahar de sirop natural şi, imediat, am luat alt tren, înapoi. Tata m-a aşezat astfel încât să văd cealaltă parte a traseului, neuitând să-mi amintească să scriu tot ce văd. A doua zi m-am apucat de scris. Ştiam de la doamna că într-o compunere trebuie să punem suficiente epitete şi comparaţii, ceva „floricele” şi să nu uităm emoţiile. Doamna a citit-o şi ea cu voce tare, după ce am citit-o şi eu în faţa clasei, şi ţin minte şi azi ce mi-a zis: „Emoţii cam puţine şi despre atmosfera din tren n-ai spus nimic, aşa că trebuie refăcută!”. Am recompus-o şi, după un timp, am aflat că fusese trimisă la un concurs la Focşani, unde am luat premiul al III-lea.
În liceu am cochetat cu poezia. Acest ciclu de învăţământ s-a suprapus peste vârsta scrierii acestui gen literar. Aş putea considera liceul ca fiind vârsta poeziei şi asta s-a datorat în foarte mare măsură profesorului Vasile Lefter care, încă de pe atunci avea un mod special de a preda, dar mai ales de a ne da voie să spunem ce gândim noi. Prin versurile mele de atunci striga vocea adolescentului pliată pe puseuri reflexive despre dragoste şi destin. Am debutat într-un ziar judeţean şi, deşi am intrat la o facultate cu profil opus celui filologic, aici am participat la mai multe întâlniri cu Vasile Andru unde am început să înţeleg ce e cu universul ficţional, ca proces de dute-vino între „josul neuronal” şi „sensul fluidităţii semantice”, cum ar zice Alexandru Budac. Am învăţat să trec de la raţionalitatea ştiinţifică a matematicii şi fizicii la imaginaţia poetică. Acumulările mi-au dat aripi şi omului când îi dai aripi devine şi un pic parşiv. Aşa că am trădat poezia şi m-am apucat de proză. Am debutat în „Flacăra” cu un fragment care avea un titlu neverosimil pentru acel timp: „Sărutul de la ora nouă seara”. Anii în care mi-am făcut studiile superioare le pot considera ca fiind cei ce constituie vârsta prozei. Intrat în „câmpul muncii”, ca să folosesc o sintagmă preţioasă, s-a dat startul vârstei genurilor amestecate, cu un accent vizibil pe eseu, publicistică şi cronică literară, cu precădere cea de întâmpinare. Cărţile mele acoperă toate genurile, inclusiv cele considerate minore, cum ar fi epigrama. Da, există o vârstă a scrisului, dar mai ales un scris al fiecărei vârste.
I.V.: Care sunt publicațiile unde au văzut lumina tiparului creațiile dumneavoastră?
G.M.: Nu pot da decât un răspuns strict statistic: Actualitatea botoşăneană, Adevărul, Botoşăneanul, Clopotul, Cronica, Milcovul, Flacăra, Gazeta de Botoşani, Gazeta Matematică, Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi, Orizont latin, Plumb, Rebus, Convorbiri literare, Revista de fizică şi chimie, Revista de pedagogie, SLAST, Studium, Tribuna învăţământului, Viaţa Botoşanilor, Atitudinea, Lumină Lină (New York), Cartelul metaforelor, Agora literară, Luceafărul BT, Moldova literară, Memento mori, Salonul literar, Opinia Buzăului, Ziarul de Vrancea, Hyperion, Pro Saeculum şi altele.
I.V.: Câte cărți ați reușit să tipăriți până acum?
G.M.: Cărţile mele sunt rezultatul vârstelor mele fiindcă, vrem nu vrem, avem mai multe vârste. Şi în acest context, mă duc direct la o poezie a lui Lucian Blaga. „Trei feţe” se numeşte şi e o poezie care se reţine uşor: „Copilul râde: / „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!” / Tânărul cântă: / „Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!” / Bătrânul tace: / „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”. E mai degrabă un joc al lui Blaga de a realiza o tipologie psihologică a vârstelor bazată pe frumuseţea jocului de cuvinte. E o găselniţă a poeţilor, importanţi sau mai puţin importanţi, de a se lăsa furaţi de paradox şi jocul de cuvinte, crezând că înnobilează demersul poetic. Astfel că nu vă aşteptaţi de la mine la un răspuns dintr-o perspectivă pur psihologică. Aş răspunde ducându-mă mai mult pe sociologie, fără să neglijez permanenta mea preocupare ca, indiferent de vârstă, să acumulez experienţă şi înţelepciune şi să scriu cartea acelei vârste. Şi nici la modul în care Gabriela Adameşteanu a scris „trilogia vârstelor unor femei”, asta fiindcă eu n-am avut un jurnal.
Am mai spus-o şi n-am cum să nu repet: vârstele mele, insist, ale mele doar, se circumscriu unui număr de trei visuri. Prima este vârsta MARELUI VIS ALB, ca rezultat al amestecului dintre vin şi zăpezi şi care mi-a dat copilăria de la Popeşti şi adolescenţa liceanului de la Vidra. A doua vârstă este cea a MARELUI VIS VÂNĂT, ca rezultat al amestecului dintre apă şi erezii. Ea mi-a pus în faţă viaţa cu încercările ei. A treia, şi cea mai importantă, este vârsta MARELUI VIS MOV, ca rezultat al amestecului dintre idee şi antigeometrie şi care m-a pus faţă în faţă cu poezia. Aceste vârste nu sunt separate în sensul că s-a terminat una şi a început cealaltă. Ele se suprapun tot timpul, trăindu-le concomitent, şi obligându-mă să scriu cărţile lor. Aşa au apărut: Logica lui Masajust (satire şi epigrame; Botoşani: Moldoprint, 1996), Antigeometria tristeţii (poezii; Botoşani: Moldoprint, 2001), Aici… Acolo… Dincolo (Eseu despre antigeometrie; Botoşani: Agata, 2002), Ierbarul cu … arici (Eseu despre antimanagement; Botoşani: Agata, 2003), Clopotul lui Gauss (poezii; Botoşani: Agata, 2005; reed. 2012), Chipul efemerului: jurnal din Actualitate(a) (publicistică; Botoşani: Agata, 2008), Idei la firul ierbii (eseuri, comentarii; Botoşani: Agata, 2009), Viaţa în interval (eseuri; Botoşani: Agata, 2012); Ideea ca obsesie (dialoguri I; Botoşani: Agata, 2o15), Buzunarul cu idei (eseuri, recenzii, cronici; Iaşi: Stef, 2017); Lecturi post-restant (recenzii, cronici, eseuri; Iaşi: Stef, 2020); Printre dicţionare (cronici, ; Iaşi: Stef, 2022). Acestora li se adaugă cele cu caracter didactic şi ştiinţific şi sutele de articole, recenzii, cronici şi epigrame care n-au apărut încă în volume.
I.V.: Ce înseamnă pentru domnia voastră revista LUCEAFĂRUL, din Botoșani, condusă de scriitorul și editorul Ion Istrate?
G.M.: – „Luceafărul” (din Botoşani) este o revistă dragă mie şi pentru faptul că nu s-a abătut de la programul său impus în 2009, prin primul număr: o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudine. Ea este destinată românilor de pretutindeni, aspect care se observă şi după numele celor care publică. În acelaşi timp, reprezintă şi un loc în care poate fi omagiat Mihai Eminescu, cel care a contribuit la fondarea spaţiului cultural modern românesc. Revista continuă să pună la dispoziţia celor ce cred că au ceva de spus spaţii pentru debuturi, creaţii literare, jurnalism, exegeze, cronici etc., toate vizând multiplele segmente ce alcătuiesc sfera culturii. O mai apreciez şi pentru faptul că nu este o revistă închisă şi că promovează dialogul. Anii în care am fost redactorul-şef al acestei reviste nu se uită uşor şi pentru asta îi mulţumesc şi pe această cale domnului Ion Istrate.
I.V.: Ce preocupări literare și jurnalistice aveți în prezent?
G.M.: Pot să spun că încă sunt în vână. Am rubrici permanente în trei ziare botoşănene. În „Actualitatea Botoşăneană” susţin „Degustătorul de texte”, care a trecut de numărul 200 şi, tot aici, public frecvent recenzii, comentarii şi cronici. În „ŞtiriBT” susţin rubrica „Loc de dat cu…epigrama” care se apropie de numărul 200 şi în care se pot întâlni, pe lângă epigrame, şi cronici la cărţile epigramiştilor din toată ţara. Mai nou, în „Botoşani 24” susţin rubrica bisăptămânală „Moment cultural”. Adesea sunt solicitat să scriu prefeţele unor cărţi de genuri diferite.. Trimit lunar articole la reviste precum „Moldova literară”, „Memento mori”, „Pro Saeculum” şi altele.
I.V.: Din ce Uniune de creație faceți parte?
G.M.: Membru al Societăţii Scriitorilor Fără Frontiere din Iaşi; membru al Societăţii Culturale „Steaua Nordului” din Botoşani; membru al Societăţii Scriitorilor Botoşăneni „Mihai Eminescu”.
I.V.: Ce părere aveți despre Uniunea Scriitorilor din România? Dar despre Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România?
G.M.: După cum aţi observat din răspunsul de la întrebarea precedentă, nu sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România şi nici al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Însă, din afara cercului, pot face o paralelă. Prima este o uniune închisă, cu puseuri elitiste şi în care se intră greu, cealaltă este una deschisă. Prima a fost acaparată (şi încă stăpânită!) de optzecişti, care au pus mâna pe tot, cealaltă este mult mai permisivă. Prima îşi schimbă articolele din statut după interesele unora, cealaltă nu are nevoie să o facă. Cred că aceste trei puncte de vedere sunt suficiente pentru a deduce părerea mea.
I.V.: În ce fel v-a afectat prelungita pandemie, ca scriitor și jurnalist?
G.M.: Răspunzând strict întrebării, faptul că au fost interzise activităţile culturale a constituit, pentru mine, singurul aspect negativ provocat de pandemie. În rest, actul creaţiei, lecturile zilnice, convorbirile telefonice, legătura cu redacţiile prin email au funcţionat normal.
Interviu consemnat de Ioan Vasiu / UZPR