default-logo

Spirit și spiritualitate sau despre sufletul, puterea și frumusețea locului în care te-ai născut

CONFESIUNI

Fiecare loc de pe pământ– scria Nicole Iorga – are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie un gram de iubire ca s-o înțelegi. Fără-de-sfârșit aud și văd, ca să înțeleg, povestea Zoreniului natal, sat mic cât e un deal și-o vale, dar cât e câmpia lui Dumnezeu; povestindu-l și repovestindu-l, simțind cum lăuntricul locului se așează în lăuntricul meu, în voințe și nădejdi, în mirări și bucurii, în rosturile și înțelesurile petrecute sub zariște cosmică. Am plecat din sat, dar am rămas pentru totdeauna și ACOLO unde cinstea și omenia învelesc pragul caselor, mesele  și lavițele, unde se trăiește în frumusețe pură setea de înveșnicire, unde pătrate, dreptunghiuri sau cercuri de pământ și cer cărora le venea din străvechimi numele – Valea Zorii, Pleșa, Căbăuța, Capul Gruiului, Fântâna Popii, Mesteceni, După Coastă, Din-Sus-De-Sat, La Tău, Cârligături  – se osteneau în voia lui Dumnezeu și râvna omului, spre a fi roditoare și statornice.

Într-o anchetă sociologică privind soarta de azi a satului, găsesc enunțul cu valoare de jurământ al unui interlocutor care mă pune pe gânduri: Noi așa am pomenit și casa și locu’, da n-ai dreptu’ să le strici. Cum să-i strici locului albăstrimea și cum să strici prispele pe care foșnesc jocuri și visuri ale copilăriei, călătoriile cu ochii închiși  și aripi imaginare spre infinit, prevestind căi ale vieții. Satul m-a ajutat să nu mă păbușesc, consemna cărturarul Octavian Codru Tăslăuanu în „Spovedanii”, după cum George Enescu, răscolindu-și amintirile, scria: Ceea ce sunt astăzi trebuie căutat în copilărie (…) Și acum mai văd țăranii în cămăși albe cu ilice albastre, cântând în asfințit. La fel simțeam cum satul și omul absolut, țăranul, aveau fereastră deschisă spre soare sau, vorba poetului, năvod în care prindeau soarele; și-l înrădăcinau. Ce soare era în ziua în care tata spăla grâul ce urma să fie dăruit pământului prin semănatul de primăvară, întinzându-l la soare pe lepedeie. Mângâia boabele cu palma lui bătătorită spunându-ne că pe bobul de grâu e încrustat chipul lui Iisus. Nu doar ascultam și priveam, ci învățam atunci din legea aceea a satului, strașnic urmată de omul care-i preamărea satului legea, ordinea, curgerea. Eram, astfel, într-o continuă împărtășanie. Într-un iulie când începuse seceratul, mama m-a dus Din Sus De Sat, locul pe care-l îndrăgea cel mai mult, fiind primit de la părinții ei, așezându-mă pe primul snop secerat, de unde îi priveam trupul de lumină  și năframa ei de culoarea grâului copt. Eram pe snopul acela într-un jilț împărătesc. Le priveam părinților chipul și îmi părea că și ei au diademe pe creștet precum chipurile din icoane. Le aștern un pat sub lumânări ce ard. / Mai e cicoare prinsă-n parii de la gard? / De la marginea lumii le aduc binețe / Unde lumina crapă de atâta blândețe. / Este iar începutul? Este sfârșitul? / Mă prinde de mâini, înfiorat, infinitul.

Aud și văd satul, cu luminișu-i sfânt, cu dreptele sale „cuvântări ale minții”, cu rânduiala divină, fără de care peste arat și semănat, secerișul și culesul viilor, botezul, nunta și repausarea ar fi năvălit doar neguri și suferințe. Aud și văd satul cu mâna sa vânjoasă care m-a făcut să fiu ( despre mâna care te ajută să fii scria Paul Celan), cu toată bucuria lui de a exista, de a fi spirit și spiritualitatea, cu puterea și sufletul lui despre care Lucian Blaga spunea că fâlfâie pe lângă noi ca un miros sfios de iarbă tăiată. Fâlfâie pe lângă noi energiile luminii venind din talpa leagănului, din primul scâncet și prima bucătură de pâine, din nerăbdarea de a ajunge în vârful Hodăii să punem mâna pe cer. Era mereu mângâietor și vindecător satul prin Cântecul lui, eliberându-ne din șovăieli, precum Psalmii lui David l-au eliberat pe Saul din Duhul necurat, sfințind în fiecare clipă  ceea ce Ioan Alexandru numea poetic turnul-casă și turnul-potir.

La Zoreni pe toate cărările erau îngeri; căci așa îmi spunea mama când mergeam cu mieii la pășune pe După Coastă, locul cu fântânițele din care beam apă în arșița amiezilor cu păhărele făcute din frunza porumbului sau direct din ochiul apei, îngenunchind astfel în fața izvorului  ca în cea mai evlavioasă metanie.

Îmi spunea mama că peste tot mă vor apăra îngerii. Și eu credeam cu tărie că așa este. Pentru mine razele de soare care atingeau pământul și-mi atingeau mâinile  sau plesnele ploilor calde erau chiar îngerii păzitori. Mă revăd călcând iarba aceea de aur, amintindu-mi de colindul în care 9 cerbi nu beau apă din pahare, ci direct din izvoare (ce stare de puritate), cununându-și boturile cu adâncimile din care țâșnea neobosit izvorul, dar și cu cerul care se prelingea pe rotundul mic de apă. Ceva unduitor mă cuprindea într-un vis prelung, prin visul acela călătorind până la linia de orizont unde odată și-odată tot voi prinde cerul cu mâna. Acum știu că eram în cuib ceresc, sub mâini de lumină ocrotitoare.

În cultura vechilor greci sau romani spiritus loci (sau genius loci) putea lua înfățișări dintre cele mai diferite, și luminoase și malefice. Spiritul locului ivirii mele pe lume, sufletul acestuia, lua doar înfățișări luminoase; legănuțul din crengi de prun, prima mea arcă, pupezele pe care le scotea mama din cuptor învelindu-le în merindări să poată merge la Dumnezeu înainte de a le mânca, laița pe care așezam seară de seară boabele de grâu pentru Rozariu, bâta de salcâm în care înșiram covrigii la colindat, cumpăna fântânii, poarta, șura cu carul, plugul, hornul casei, cărările din curte, casa dinainte, biserica satului, frasinul bătrân de lângă clopotniță, în jurul căruia stăteau bătrânii duminica înainte de a începe liturghia, steagul de nuntă sau de înmormântare  (când a murit tânărul din vecini, feciorii și fetele au jucat la mormânt, purtând un steag împodobit multicolor, aidoma celui de nuntă), nucii bătrâni, via, tăul în care se topea cânepa, suveica războiului de țesut, ferestrele scunde ale școlii, jucăriile făcute din floarea-soarelui sau din dovleci butucănoși, îmi treceau și îmi trec prin fața ochilor de parcă aveau și au glasul Povestitorului, al unui Duh protector. Erau în vuiet de lumină, făpturi blânde, îngăduitoare, într-un șir căruia nu-i mai vedeam capătul, îngemănându-se cu chipul omului, al celui ce le năștea și mânuia cu sârg, îngăduință și neîncruntare. Toate făcându-se râu și toate dovedind vrerea de a fi în Pilda Semănătorului. Acum știu că râul acela prefigura veșnicia, că era râul apei vii pe luciul căreia plutea visul; inefabilul…

Eram cu vitele pe un deal, părinţii pe un altul, la căpălit sau strânsul fânului, şi când venea vremea mare, cu fulgere şi ploi dese, îmi era atât de teamă să nu li se întâmple ceva rău şi atunci improvizam în gând un fel de rugăciuni,  pe care acum mi le amintesc ca pe nişte buchete de lumini aruncate spre acoperişul cerului. Erau ritualuri de îmbunare. Totul era aievea şi totul nu era aievea. La nunți și înmormântări, o lume se aşternea fascinant peste o alta, cuvinte altfel spuse peste cele obişnuite, oamenii îmi păreau mai înalţi, neapărat cu aură, drumul ţării mi se părea mai larg, iarba în care se aruncau ritualic boabe de grâu şi în care se spărgea blidul de lut tremura ca de frig, satul întreg se răsfăţa, parcă legănându-se sau se îmbrobodea într-o tăcere imensă. Totul era ca o nouă naştere.  Momentele acelea erau înminunări; împuţinând lutul şi lărgind cărarea Duhului; stând lângă Fântâna Blanduziei să ne tot întinerim speranţele şi iubirea.

Valentin Marica

 

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.