◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Remember – 11 septembrie

Luna Septembrie, lună romantică? Așa credeam.
Septembrie era timpul în care mă gândeam la începutul școlii și la reîntâlnirile de după vacanță.
Era luna care simboliza încheierea verii, coborârea soarelui spre egalizarea zilelor cu nopțile.
Era luna care aducea la vedere roadele pământului, legumele. Si al copacilor, fructele.
Era luna schimbărilor de temperatura si a culorii frunzelor.
Septembrie la Veneția, dar nu numai acolo. Septembrie peste tot pe lume, cu limpezimile, repetițiile, nostalgiile si romanțele ei.
Luna mirosurilor de papetărie, de cerneluri si de învelitori de plastic.
Septembrie , luna abandonării rochiței spumoase de vara si a regăsirii țesăturii dense, acoperitoare de vânturi ce pot înca mângâia.

Pentru mine Septembrie însemna si începutul vietii la “Observatorul”, în anul 2000, cu povestirea “Betty Boop”.
In Septembrie 2001 ma bucuram ca voi aniversa acest eveniment. Dorisem chiar sa scriu un articol despre asta, dar mi s-a părut prea personal si am scris altul, despre iubirea orașelor, pentru numărul care avea sa vadă lumina chiar pe 11 Septembrie.
Observatorul nostru , îsi făcea cuminte apariția, senin si bun, în dimineața în care lumea avea sa se schimbe definitiv.
Acel Septembrie zbuciumat a pus stăpânire pe toate celelalte semnificații ale acestei luni romantice. Imaginea avionului traversând World Trade Center din New-York am văzut-o repetata la nesfârșit de stațiile de televiziune, dar si de subconștientul nostru.

Ma aflam la serviciu, cufundata în calcule. Vroiam neapărat sa demonstrez teoretic rezultatele experimentale obținute în ajun. Un coleg ma suna: “Ai auzit? Un avion a lovit unul din cele doua turnuri gemene World Trade Center din New York”. N-am dat atenție. “O fi vreun accident, n-am timp de asta”, i-am spus si m-am aplecat iarăși peste calcule. Am deschis apoi radio-ul. Tare. Se anunța deja ca un al doilea avion a lovit cel de-al doilea turn. Panica. In decurs de câteva minute dimensiunea evenimentului s-a schimbat. Gata, ne-am oprit din lucru. Stăteam lipiți de radio si ascultam. Momentul de care îmi aduc aminte ca de un fulger tăios a fost cel în care o reporterita care vedea imagini la televiziune a spus: “Primul turn s-a prăbușit. Gata. Totul e numai un fum imens, turnul literalmente nu mai exista. A dispărut, a dispărut.” Repeta aceste vorbe ca si cum ea însăși încerca sa se convingă de adevarul lor. M-a izbit neputința omului în fata catastrofei declanșate de ura.

După acel “nine-eleven”, nimic n-a mai fost ca înainte. Socul celor care au calculat clădirile căzute a fost amplificat de credința lor ca nici un vânt si nici un cutremur nu le vor distruge.
Dar iată ca ura, mai puternica si decât vântul si decât cutremurele, le-a dărâmat. Au murit oameni, au murit speranțe, au murit roadele muncii unor lucrători din construcție. Tot asa cum cutremurul, catastrofa naturala, are “after-socuri”, orice catastrofa creata de om are urmări adânci si grave pentru întreaga omenire. Nu numai răni fizice si psihice ale întregii planete au fost deschise, dar tot complexul de evenimente care au urmat a fost o continua durere.

“Observatorul” era acolo, senin si bun, apărut in dimineața de 11 septembrie 2001, înainte de tragedie, cu articole frumoase despre alte orașe, pe când New York-ul sângera.
El a rămas cald si luminos, ca si în acel “nine-eleven”, cu povestiri, impresii, frământări.
Nu, desigur, ura nu este ceva constructiv, s-a mai vorbit despre asta, iubirea, întelegerea, toleranta, acestea sunt ideile “Observatorului”.

Dar omul, se spune, îsi poate reveni după o trauma. Desigur, lumea îsi revine, la New York s-au reconstruit alte edificii, orașul a reintrat în normal, dar acest normal este același ca înainte? Nici un om, chiar după o operație reușită, nu mai este același. Traumele schimba. Lasă urme. Cicatrici invizibile, dar existente. Imaginea avionului intrând în turn si tăindu-l ca pe o bucata de hârtie nu poate fi uitata. După cum nu pot fi uitate trăirile fiecăruia dintre noi în acele momente.

Radioul meu cu cele doua difuzoare puse la maximum (ca sa le auzim din laborator) exista si acuma, tăcerea lui e o dovada azi a plânsului de ieri.
Colaboratorii de atunci la “Observatorul” scriu si astăzi, dar lumea nu mai este aceeași.
Si în aceasta lume care nu mai este aceeași, în care insecuritatea mondiala planează la tot pasul, în care ura izbucnește din când în când în accese ucigătoare contra unor oameni nevinovați, în aceasta lume de instabilitate si prudenta practicata până la limite, exista pentru niște Canadieni de origina Româna din Toronto o oaza binefăcătoare în care domnește liniștea si pacea.
Oaza se numește “grupul de la Observatorul” si fiecare dintre noi o dorește calda, liniștită, luminoasa, ca si publicația al cărui nume îl poarta.
Sta în puterea noastră sa o menținem asa!

observatorul.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *