◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Editura ASTRALIS anunță apariția volumului de poezie ˝Îngerii din Lună˝ al Cameliei Pantazi Tudor

Editura ASTRALIS anunță apariția volumului de poezie Îngerii din Lună al Cameliei Pantazi Tudor, prozator, eseist, realizator de emisiuni radio, redactor-șef al revistei Astralis, membru al UZPR. Prefața, intitulată „64 de reverii selenare”, este semnată de jurnalistul și criticul literar Marian Nencescu.

Scriitoarea Evelyne Croitoru semnează textul de pe coperta 4, iar poeta și jurnalista Luminița Zaharia, textul de pe clapeta 1.

Pictorul Gabriel Stan ilustrează volumul cu șapte lucrări grafice, precum și coperta, cu lucrarea „Selenară” – tehnică mixtă. Copertă este realizată de Raluca Tudor.

64 de reverii selenare

Dacă ne-am lua după ezoteriști, 64 este un „număr angelic”, purtător de energii și vibrații secrete, ce cuprinde adeseori un mesaj special pe care îngerii l-au pregătit pentru cel care-l primește. Dacă acest mesaj este bun, sau rău, depinde de destinatar. Dincolo de toate, 64 este mai mult decât un număr, este un avertisment că îngerii sunt cu tine, urmărindu-ți și orientându-ți calea vieții, dar și că vor să-ți comunice un secret, să-ți arate o cale pe care numai tu o știi, sau doar o intuiești.

Cu totul, mesajul cifrei 64 este fundamental pozitiv, mai ales că nu este legat neapărat de activitatea curentă, diurnă, cât de partea spirituală, ajutând la împlinirea și integrarea persoanei într-un ciclu cosmic, universal. Ocupați adesea de traiul cotidian, uităm să dăm ascultare semnalelor, impulsurilor ori chemărilor extrasenzoriale. Cifra 64 este, așadar, un mesaj, un semn venit din transcendent, o atenționare pentru cei mai puțin dispuși să ia în seamă semnalele secrete ale destinului. De aceea, când întâlnim această cifră e un semn că suntem pe calea cea bună, că cineva, mai presus de noi și chiar mai presus de Fire, ne poartă de grijă, ne călăuzește pașii diurni.

Atentă la semne și semnale – nu întâmplător a numit revista și editura pe care le conduce cu un titlu premonitor: Astralis – Camelia Pantazi Tudor s-a concentrat, în cea mai recentă carte a sa, Îngerii din Lună, o surpriză publicistică, am spune, fiind și prima sa carte de poezie, pe comunicarea unui mesaj, cu siguranță transcendent, dezvăluit, simbolic, de îngerii din Lună, în limbaj comun de îngerii (săi) păzitori: inspirația și reveria.

În acest sens, cele 64 de stanțe, specie literară cu adânci și subtile rădăcini în creația clasicilor, de la Macedonski la Arghezi, și cu deosebire în opera lui George Bacovia, autorul unui întreg ciclu poetic purtând acest titlu (Stanțe burgheze, apărut în 1946, cu ilustrații de Florica Codrescu), arată deschis opțiunea poetei pentru un „dialog” cu înaintașii, și, totodată, aruncă o provocare deschisă spre o anumită zonă a liricii noastre actuale, lipsită, din păcate, de fiorul metafizic. Alegând ca modalitate de expresie stanța (din italiană, la stanza – n.n.), Camelia Pantazi Tudor se situează de partea liricii de idei, în defavoarea poeziei factuale, facilă și efemeră.

Evocând, în 2018, cu ocazia republicării ciclului epic, alcătuit din romanele Culori secrete (Betta, 2014), Misterul eșarfei roșii (Betta, 2015) și Taine de vis (Astralis, 2016), ceea ce s-ar numi „geneza” intimă a creației sale, autoarea constată că romanele invocate au „ceva comun”, ceva ce scapă nu doar cititorului fidel, dar chiar și voinței auctoriale, iar acest lucru ține de compoziție. Este o „taină”, observa Camelia Pantazi Tudor, ce-i permitea să continue seria, „în ce mod și sub ce formă” rămânând de văzut. Surprinzător, acest nou volum, deși scris în altă formulă literară, și în alt registru ideatic decât precedentele, este tocmai continuarea promisă.

Privind astfel lucrurile, Îngerii din Lună reprezintă un simbolic și inedit epilog literar, sfârșitul unui ciclu prozo-poematic ce nu și-a dezvăluit, încă, pe deplin misterul. Pentru cititorul familiarizat însă cu proza onirico-dilematică a Cameliei Pantazi Tudor, acest pseudo-jurnal liric, compus sub forma unor stanțe (gen literar ce permite abordările în registru filosofic, stanțele fiind concentrări, în expresie liberă, de gânduri, impresii, trăiri – n.n.) și dedicat „îngerilor” din Lună, nu este decât o continuare a unei maniere reflexive de abordare romanescă, aducând în atenție, sublimat și diafan, personaje duale, transfigurate spiritual, în fond spirite, djinni, am spune, ale căror gesturi și mișcări ne influențează, fundamental, viața cotidiană.

Iată, de pildă, o scenă din Taine în vis, premonitorie pentru evoluția ulterioară a creației Cameliei Pantazi Tudor: „Odată ajunsă în apartamentul meu, am aranjat toate cele cumpărate din supermarket în frigider şi în cămară, în grabă, dorind să ajung mai repede în sufragerie, de unde am luat vazele din cristal şi pe cele din sticlă colorată, le-am umplut cu apă şi am pus în ele, cu multă atenţie şi satisfacţie, zambilele. Gingaşele flori din cele două vaze de pe masă şi din celelalte două din apropiere, alături de cărţi, în bibliotecă, au început repede să răspândească un parfum puternic care, în mod obişnuit, m-ar fi deranjat, chiar mi-ar fi făcut rău. De data aceea, parfumul pătrunzător m-a încântat, şi l-am adulmecat cu voluptate. Camera mi s-a părut mai luminoasă, mai spaţioasă. Am zâmbit fără să pricep motivul, am aruncat o privire mulţumită prin încăpere şi am plecat la bucătărie să-mi prepar o cafea. Când am revenit, am luat din vitrină o ceşcuţă chinezească încrustată cu bujori şi păsări, am pus-o pe masă şi am turnat lichidul binemirositor din nelipsitul meu ibric roşu. Spre surprinderea mea, în ibric mai rămăsese cafea, lucru bizar, deoarece obişnuiam să prepar doar atât cât să ocupe o ceaşcă. Nu mi-am bătut capul cu asta, m-am aşezat pe scaun, dornică să mă desfăt cu mirosul adus de aburul ridicat din ceşcuţa chinezească. Altă ciudăţenie! Aburul răspândea un miros nu numai de cafea. M-am aplecat deasupra ceştii, aproape să dau cu nasul de lichidul fierbinte. Parfum de zambile! Am început să tuşesc, înecându-mă în aburul cu miros de cafea şi zambile, care se ridica din ceaşcă, dens, luând forme stranii, uriaşe până în tavan. Înţepenisem de uimire pe scaunul meu, în timp ce urmăream contorsio-narea aburului în tot felul de forme. Dintr-odată, se alungi, şi o dungă alburie se repezi fulgerător spre scaunul din faţa mea, începând să prindă conturul unui chip omenesc. Un bărbat cu părul lung până aproape de umeri stătea în faţa mea şi mă privea surâzând. Ochii lui, încărcaţi de lumină, purtau în ei o tandreţe care mi-a oferit unul dintre acele momente de fericire dorite de orice fiinţă umană” (Astralis, 2016, p. 13-14).

Semnificativ, „îngerii” invocați nu sunt doar bărbați, dar și femei. Iată o secvență din finalul aceluiași roman, marcat de o „vedenie” ce-i dictează autoarei „deznodământul” cărții: „O femeie îmbrăcată într-o rochie albastră se apropie de mine. Se opri lângă masa de lângă fereastră şi se aşeză pe un scaun, picior peste picior, dezvăluindu-şi pielea albă şi fină. O priveam cum îşi aranja, gânditoare, o şuviţă rebelă a părului negru, uşor ondulat, cu o mână delicată, purtătoare a unui inel de argint cu perlă albă. Zâmbind, se aplecă peste foaia de hârtie albă de pe masă, luă un pix din poşeta aşezată pe scaunul din apropiere şi începu să scrie, fără grabă, caligrafic…” (p. 245).

Privit din această perspectivă, volumul de față, dedicat „îngerilor” reprezintă o continuare, în registru liric, de această dată, a unui parcurs epic, animat de ființe serafice. Este o viziune onirică, exclusiv transcendentă, a unei realități transfigurate și care cuprinde, grupate, toate marile teme literare ale Cameliei Pantazi Tudor: decorurile „teatrale”, scenele alegorice, invocarea spiritelor ocrotitoare, obsesia pentru arta hieratică a Orientului îndepărtat, toate împletite cu parfumuri rare, peisaje spectrale și multă, multă imaginație. Cu totul, cele 64 de reverii selenare din acest volum ale Cameliei Pantazi Tudor sunt o exemplificare a unui vers bacovian: Aceste stanțe vor fi trăite / Dar niciodată înțelese (Stanță medie). Viziunea poetei este eminamente onirică: Nu te mira! / Acolo sunt îngerii mei. // Când îmi trimit mesajele, / Luna devine albastră (1).

Nu lipsesc obsesiile florale: Razele astrului înveselesc castanii” (3), sau: Dar nu poți rupe flori de magnolie. / Nu poți curma viața. (5), concluzia fiind: Nu poți ucide o magnolie (5). Se poate spune că, de la Macedonski încoace, poezia noastră n-a mai cunoscut o „beție” florală similară, o adevărată simfonie cromatică, aleasă anume ca decor fragil al unor drame ascunse: Drumul de orhidee ne așteaptă. / Culorile lor ne vor delecta simțurile… // Când va veni timpul, / petalele lor ne vor acoperi sufletul, / se vor ridica și vor înflori din nou, / păstrând esența noastră (7).

Iubirea este, pentru Camelia Pantazi Tudor, „plutire stelară”, este pierdere, înstrăinare, este „depla-sare în întuneric”: Nu pleca! / E întuneric fără tine… // obosită, zeița care împrăștie norii / a plecat de mult… (9).

Decorul, abundent și exotic, ne duce cu gândul la o nouă Insulă a lui Euthanasis, unde cuplul adamic, reîncarnare a Cezarei și a lui Dionis, se răsfață nestingherit: Treceam prin pădurea de orhidee / și ajungeam aici, / printre florile albastre și roz, / împreună – / să ne desfătăm cu parfumul suav, / să ascultăm cântecul cascadei căzute… (11). Treptat, decorul se sublimează, trăirile se concentrează în sublime haiku-uri: E rece afară, / dar cald în inima mea / încălzită de tine (12). Nu lipsește nici panteismul blagian din Dați-mi un trup, voi munților, transfigurat în chemarea: Nu dormiți! / Treziți-vă! / Soarele veghează! / Îndrăzniți să fiți sus / ca el / să vă-nălțați speranțele / spre Cer (18).

Cele mai reușite stanțe ale ciclului sunt dedicate lunii, ca astru tutelar. Putem spune că întregul volum este o nesfârșită reverie selenară: … lumina pâlpâie, / se stinge, / Visurile mor, / trec în Univers… (20). În acest crepuscul perpetuu, personaje „mesianice” deschid calea, oferindu-i poetei o modalitate de introspecție a propriei ființe. Se poate spune chiar că, dincolo de răceala de sfinx feminin, se ascunde un suflet sensibil: Ființa mea a devenit o rană (30). Cu totul, volumul Îngerii din Lună este o lungă confesiune lirică, este un jurnal intim, derutant, chinuit, străbătut de bune intenții. Este o lirică de tip gotic, accentuată de viziunea extincției generalizate: Căutând o rezonanță a sufletelor, / ființa mea a devenit o rană. / Sentimente devastate, / sinceritate deșartă, / încredere trădată…” (30).

Pe această linie, poemul cu numărul 32 este o adevărată ars poetica, o „cheie” a întregului ciclu, ce concentrează toate marile teme lirice ale Cameliei Pantazi Tudor: visul în vis, reveria morții, trezirea la viață. Cu totul, poemul are ceva din farmecul straniu al creației eminesciene, Strigoii. Disperarea femeii ce-și caută ursitul, amintește de tragismul logodnicei lui Arald, ce-l imploră pe crudul Odin să-i redea iubitul: Taci, / S-auzi cum latră / Cățelul pământului / Sub crucea de piatră, îi răspunde zeul, fecioarei blonde. Am ajuns la margine. / Tu nu erai. / Panorama nu era. / Era doar beznă, / o beznă neagră, intensă, fără sfârșit. / Un vultur / se-nălța spre luna timidă… / O imensă dezamăgire” (32), se confesează Camelia Pantazi Tudor în poemul menționat.

Cu totul, Îngerii din Lună reprezintă o unică și monotonă litanie pentru cei plecați. În ciuda finalului senin, auto-acceptarea este doar aparentă. Viziunea „spiritului” selenar, ce odihnește, asemeni unui nou Budha pe o bancă „în formă de scoică”, citind poezii, este înșelătoare. Iubirea, fericirea, împăcarea sunt stări iluzorii, volumul fiind cu totul doar o alinare, nu o dezlegare din chingile misterului. 

 

MARIAN NENCESCU

 

Un comentariu pentru “Editura ASTRALIS anunță apariția volumului de poezie ˝Îngerii din Lună˝ al Cameliei Pantazi Tudor

  1. Am citit cu nerăbdare, multașteptatul volum de poezie al Cameliei Pantazi Tudor.
    Cu toate că știam cem știe folosi cuvântul, distinsul domn Marian Nencescu, tot am rămas uimită de complexitatea discursului numit 64 de reverii selenare.
    Sunt fericita posesoare a unui exemplar, chiar primul exemplar !
    Felicit apariția acestui volum special.
    Ada Nemescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *