Victor Hugo, poet, dramaturg, romancier, reprezentant al romantismului, fost pair al Franței din 1845, senator al Parisului și membru al Academiei Franceze din 1841, se întreba, pe bună dreptate, ce poate fi gustul, cum poate fi el definit, mai ales că gastronomia era un subiect care trebuia dezbătut, definit, căci în materie de gust bucătăria franceză a fost întotdeauna extrem de sofisticată. Aşadar, ce este gustul?
În lucrarea ”Proses philosophiques” (1860 – 1865), Victor Hugo lansează tulburătoarea întrebare: ”Ce este acest lucru straniu, care, după cum am văzut, există dincolo de moralitate, raţiune, etichetă, progres, adevăr, realitate, ruşine, conştiinţă, care se împacă cu sălbăticia, permite bestialitatea, acceptă sodomia şi, având toate puterile pentru a fi rău, alcătuieşte frumosul?” Gastronomia este filosofie, este politică, este artă şi pasiune, de ce nu! Se spune că gusturile nu se discută, şi ne referim doar la bucătăria lumii, fiindcă despre acest subiect vorbim. ”Spune-mi cu ce te hrăneşti, ca să-ţi spun cine eşti!” a rămas un slogan la modă, mai ales azi, în epoca dietelor celor mai sofisticate.
Gustul nu se poate reduce doar la dulce, amar, acru şi sărat, fiindcă fiecare bucătărie a lumii are gustul ei specific, mai bine zis, componenta ei culturală. Spunem toţi, în anumite circumstanţe: are gust de carne, de peşte, de lapte, de brânză etc. şi nu spunem că are gust dulce, acru, sărat, amar. Gustul alimentelor este influenţat de o multitudine de percepţii legate de cu totul alte simţuri şi de stările psihice, dar şi gusturile fundamentale se arată a fi mai multe decât se crezuse, iar dulcelui, săratului, acrului şi amarului li s-au adăugat alte câteva gusturi ce se pretind esenţiale şi care complică înţelegerea a ceea ce înseamnă armonia gustativă a unui aliment. De aceea şi Victor Hugo spunea că ”gustul este imposibil de definit”. Cicero spunea că ”foamea dă gust mâncării”, însă Mahatma Gandhi a dat o altă dimensiune acestei idei: ”În lume există oameni atât de înfometaţi, încât nu există altă formă prin care îl pot găsi pe Dumnezeu decât într-o felie de pâine”. Însă Molière, părintele ”Preţioaselor ridicole”, era de cu totul altă părere: ”Trebuie să mâncăm ca să trăim, nu să trăim ca să mâncăm”. Dumneavoastră ce părere aveţi?
Cu bine şi cu bucurie!
Pușa Roth
leviathan.ro